19 ani jumate
Intr-o incursiune pe livejournal, m-am intalnit cu fanele inraite tokio hotel, tot mai greu de evitat. Le vad pe strada, in oraselul in care mi-am petrecut majoritatea vacantei. Poarta band t-shirts si se tund ca front-man-ul, Bill. Le intalnesc pe net, in toate limbile posibile isi declara admiratia, ocazional fata de muzica, rar fata de baterist si basist. Mereu fata de chitarist si front-man. Isterice? Nu prea. Maidegraba, fete ilegal de tinere care vor sa “o faca pentru prima data” cu Bill/Tom. Preferabil cu amandoi deodata. Ceea ce e ok, baietii arata bine. Nu se compara, desigur, cu Johnny Depp sau alti actori/ muzicieni consacrati ca walking talking breathing sex, dar pentru o tipa de 13-16 ani, e mult mai usor sa aiba fantezii despre niste tipi sub 20.
Totusi, nu-mi explic ce am eu cu ei. Am 19 ani jumate. WTF? Daca vad pe net vreo poza de la debutul trupei, ma simt ca un pedofil scarbos. Daca vad o poza cu Bill, de acum, cu parul lui lung, negru, si machiajul perfect, ma simt cam lesbi. La ideea de sex in grup cu gemeni n-am ajuns inca, ceea ce nu se poate spune despre majoritatea fanelor celor doi, care mai sunt si minore. Ce mai, daca nu se inchipuie pe ele insele in pat, intre gemeni, si-i inchipuie doar pe ei, intr-o parodie de incest care cu siguranta ii sperie pe tipi.
Totusi, nu-mi pot sterge complet din minte imaginea gemenilor. Cu riscul de a ma repeta… WTF? Sunt fericita cu ursuletul meu, nu l-as da pe nimeni. Nu-mi plac baietii efeminati, vreau mereu sa fiu eu cea pretty dintr-un cuplu. Si atunci de ce ma mai uit la poze cu ei? Poate ca incerc sa-i copiez lui Bill machiajul.
Ploua, ploua, ploua
Simt apa de ploaie, imi curge pe spate, pe brate, mi se prelinge printre sani si pe picioare, mi se aduna sub talpi. In palme simt noroi. E prea multa toamna, prea repede.
Frunzele vestejite, cazand colorate din meri incarcati de fructe pe umerii copiilor care merg la scoala. Asta e toamna. E momentul anului in care taranii sunt rasplatiti pentru munca de peste vara. Acum pot manca mere, prune si struguri. Nu-i asa ca-i minunat? Si ca a meritat sa nu vada in viata lor marea, sa priveasca vara ca pe anotimpul muncii pe vreme caniculara, in loc de momentul vacantelor exotice, doar pentru a trai fericirea euforica oferita de septembrie, cu merele si ploile sale?
Daca nu e adevarat, inseamna ca doamna invatatoare m-a mintit patru ani la rand. Si ca bunicii mei sunt fericiti ca stau sa moara.
Cantecul si versurile
De unde vine si unde merge Delilah? Duios ca Anastasia paseste fata asta prin capul meu, si odata sunt eu, odata e vreo fata de pe strada, din filme sau reviste. Eu n-am cum sa fiu. Nu e nici O. a mea, cu mintea ravasita si buzele muscate de prea mult vis. Am vazut-o pe Delilah in fete pe care le cunosteam putin, dar nu aveam ce sa le spun. Am vazut-o in Cat din 45 si in mine, cea cu Elle si Cosmo si Beau Monde mereu alaturi. Delilah nu exista, nu este decat o imagine a mea, o poza veche in care nu imi place cum arat. Si as vrea sa fiu eu, si as vrea sa nu. Si o iubesc.
E ceea ce vad baietii aia si eu ca o femeie fragila si numai buna de iubit. Cateodata, Delilah este Lolita, nu in sine, ci prin ochii lui Nabokov. Este chintesenta, sau chiar monada. Apoi redevine adolescenta care mai are doi ani pana sa termine liceul, care ma atrage pentru ca e rebela in felul cel mai sincer cu putinta, fara analiza si fara sa fie prea stralucitor de inteligenta.
http://youtube.com/watch?v=EbJtYqBYCV8
“Hey there Delilah here’s to you
This one’s for you”
Hey there, Olguta, nici macar nu ti-au placut Medelenii
Scriu urat. Cu pixul scump, primit cadou odata cu diploma de bacalaureat, am incercat sa mazgalesc ceva in cartea cu file albe si coperti de piele in care ar trebui sa-mi vars bucatele de creier. Sa vomit cuvinte care au infipte in ascutisurile literelor parti in plamani si fragmente de artere. Cartea aceea e plina de adn-ul meu, sange din grupa A, ca al mamei, si nici o lacrima.
De cand n-am mai plans? Am visat ca plang, intr-o noapte. Mi-erau fierbinti obrajii, si lacrimile curgeau, curgeau, le simteam ca apa de la dus. Imi picurau de pe barbie, imi alunecau pe gat. Apoi m-am trezit, linistita, m-am spalat pe dinti, am facut dus, am mancat cereale cu lapte. Noaptea urmatoare am visat iar ca plang, mai putin furtunos, cu lacrimi racoroase care imi trasau linii verticale de umezeala pe obraji. Curgeau la intervale regulate. Nu incercam niciodata sa le opresc, in vis, asa cum am facut toata viata in realitate. Nu mi se parea ca ceva nu e ok, ca sunt penibila si ca ar trebui sa ma ascund, sa ma calmez.
Si ma intreb, cu toata sensibilitatea tocita a unui psihanalist de hobby, ceea ce suntem parca toti mai nou, daca nu plang destul. Poate ca subconstientul meu (entitate scarboasa care ma priveste mereu, ma judeca si, in cel mai dezgustator mod cu putinta, rezida in mintea mea), vrea sa-mi spuna sa ma descarc mai des. Sau asa ceva. Toata lumea in jurul meu se descarca. Urla, plang si li se pare ok. Mi se pare ca sunt respingatori, o armata de maimute cu prea multe bate, pe care le izbesc de pereti sau cu care-si dau unul altuia in cap. Deci nu voi plange. Ma voi trezi ca in fiecare dimineata, si-mi voi suna prietenii si voi cauta cuvintele potrivite pentru context, si voi zambi dulce si-mi voi schimba vocea cand ceva va trebui sa ma induioseze. Fara sa-mi para rau. Cel putin, nu destul de rau incat sa ma faca sa plang.
Altadata.
Hello world!
A venit toamna. Nu mai vreau sa-mi acopar inima cu nimic, dar nu e usor sa renunt la trench-urile suprapuse ale putinilor ani pe care i-am trait.
