Hey there, Olguta, nici macar nu ti-au placut Medelenii
Scriu urat. Cu pixul scump, primit cadou odata cu diploma de bacalaureat, am incercat sa mazgalesc ceva in cartea cu file albe si coperti de piele in care ar trebui sa-mi vars bucatele de creier. Sa vomit cuvinte care au infipte in ascutisurile literelor parti in plamani si fragmente de artere. Cartea aceea e plina de adn-ul meu, sange din grupa A, ca al mamei, si nici o lacrima.
De cand n-am mai plans? Am visat ca plang, intr-o noapte. Mi-erau fierbinti obrajii, si lacrimile curgeau, curgeau, le simteam ca apa de la dus. Imi picurau de pe barbie, imi alunecau pe gat. Apoi m-am trezit, linistita, m-am spalat pe dinti, am facut dus, am mancat cereale cu lapte. Noaptea urmatoare am visat iar ca plang, mai putin furtunos, cu lacrimi racoroase care imi trasau linii verticale de umezeala pe obraji. Curgeau la intervale regulate. Nu incercam niciodata sa le opresc, in vis, asa cum am facut toata viata in realitate. Nu mi se parea ca ceva nu e ok, ca sunt penibila si ca ar trebui sa ma ascund, sa ma calmez.
Si ma intreb, cu toata sensibilitatea tocita a unui psihanalist de hobby, ceea ce suntem parca toti mai nou, daca nu plang destul. Poate ca subconstientul meu (entitate scarboasa care ma priveste mereu, ma judeca si, in cel mai dezgustator mod cu putinta, rezida in mintea mea), vrea sa-mi spuna sa ma descarc mai des. Sau asa ceva. Toata lumea in jurul meu se descarca. Urla, plang si li se pare ok. Mi se pare ca sunt respingatori, o armata de maimute cu prea multe bate, pe care le izbesc de pereti sau cu care-si dau unul altuia in cap. Deci nu voi plange. Ma voi trezi ca in fiecare dimineata, si-mi voi suna prietenii si voi cauta cuvintele potrivite pentru context, si voi zambi dulce si-mi voi schimba vocea cand ceva va trebui sa ma induioseze. Fara sa-mi para rau. Cel putin, nu destul de rau incat sa ma faca sa plang.
Altadata.
