Ce inseamna sa nu mai fii adolescent
Corporatism american sau eliberare (tot americana, deh) in stil hippie? Nici nu mai stiu unde eram acu doi ani. Tin minte ca mi-am promis candva, in vremurile bune cand aveam 16 ani si credeam cu tarie ca pot sa traiesc dintr-un vis, sa nu renunt niciodata la elanurile adolescentei. Parca faceam parte dintr-o elita, scriam revista scolii si infruntam curajoasa o lume de blazati. Credeam ca am o cheie, fara sa stiu exact ce ar putea fi, dar eram convinsa ca o tin in mana si ca voi putea deschide cu ea lumea. Acum stau si ma intreb daca am pierdut-o sau pur si simplu n-am avut-o niciodata.
Am (aproape) 20 de ani. Banal de putin, teribil de aproape de adolescenta. Si deja am pierdut cheia. Ma uit din nou confuza in jur si ma intreb unde am nimerit. Facultate, viata de student dupa reteta si ambitii tipizate… nu sunt prea tanara pentru lumea de ciment si fier ruginit in care ma cheama viata pe care imi jurasem sa o infrunt? Devin melodramatica, si nu as putea fi mai putin constienta de cat de mult mi-a scazut calitatea literelor. Caut un motan maidanez pe care sa-l iau acasa si sa ma prefac ca am 13 ani. Vreau sa incep din nou, sa spal cu buretele murdar un trecut prea banal si lipsit de pasiuni si sa scriu, printre urme de creta, povestea omului care ar trebui sa stea in fata acestei tastaturi.
