This is the man that I plan to entangle
Omul meu, care ma face fericita cand lumea ma dezgusta. Si mi-e frica de el, mi-e frica, atunci cand ma uit in alta parte, sa nu se transforme intr-un monstru hidos. Si ca rezultat, nu ma mai intorc spre el decat cand ma prinde de mana, si atunci ezitand. Si vad ca totul e ok, si ma bucur, dar data viitoare voi face tot la fel, imi va fi iarasi frica. Si el observa, si isi pune intrebari, apoi imi pune mie intrebari la care mi-e prea frica sa-i raspund.
Ma mai tem si de mine, si de ce va vedea el daca ma va privi prea atent. Ciudatenia din mine il va oripila, nu pentru ca e urata (chiar daca este), ci numai pentru ca e prea bizara pentru a putea fi iubita.
O sa-mi distrug singura fericire pamanteana cu spaimele mele (le-as numi inutile, dar sunt eu si nu ma pot autocalifica drept nula).
Nu e destul de bine
I don’t care if it hurts, I want to have control. I want a perfect body, I want a perfect soul.
Asta e mottoul anorexicilor. Si noi, restul, ce vrem? Eu, cel putin, imi doresc un perfect soul. Sa fiu entitatea dezirabila, dar nedefinita, care mi se plimba printre peretii craniului. De aia ma dau cu oja si fard. De aia imi vopsesc parul si am grija sa nu raman niciodata fara rimel.
Am in mine o bucata de om pe care trebuie sa o exorcizez fizic. Pe fata, trebuie sa o tai afara din mine. Sa fac o incizie si sa o extirp, ca prea tare mi se zbate in tors si ma distrage de la mers. Si eu vreau sa merg, chiar daca nu am unde sa ajung.
Mi-e frica sa ii spun omului meu ca nu e ok totul la mine. Nu vreau sa-l speriu, doar numai pe el il am. Poate ar trebui sa mai slabesc sau asa ceva, sa ma machiez mai mult, sa desenez dinou. Sa scriu. Nu am mai scris de prea mult timp, nu tastarea asta seaca, nu vreau sa aud click click click click. Vreau un pix si multe, multe bucatele de copaci. Vreau sa ucid padurea si sa profanez toate cadavrele. Scriu ca vreau vreau vreau totul si lumea si pe mine si vreau sa imi para rau daca mi se implineste dorinta si vreau sa mi se implineasca totusi. Vreau sa fiu mai mult decat sunt, si stiu ca mai e ceva in mine, dar e prea monstruos si in acelasi timp prea simplu, banal parca. Toata confuzia mea e o reminescenta a acelei perioade din adolescenta prin care trecem cu totii. Eu sunt o rama prin care ati trecut cu totii, mi-ati luat toate sansele de a fi EU, au fost prea multi inaintea mea. Ce sa mai traiesc, unde sa ma aflu cand in fiecare colt de lume dau peste cadavre putrezite si miros de uzat. Sunt un suflet vechi intr-un trup cum au mai fost prea multe.
Calator
Sunt derutata. in orasul asta nu se vad stelele, si eu m-ma pierdut acum trei ani, de cand am pasit pe strazile prafuite, cu acoperis din cabluri de trolebus. Dupa ce sa ma mai ghidez, daca nu pot sa vad cerul? Nu mai stiu de unde am venit, si nici unde voiam sa ajung. Sunt un calator, un turist perpetuu si nu am nici un tel.
Mi s-a schimbat si sufletul, parca, si nici n-am simtit dupa primul soc. Am crezut ca durerea despartirii de casa s-a dus, ca acum sunt acasa oriunde, caci am pamant sub mine si pamantul e mereu acelasi. Dar ca sa merg pe pamant am avut intotdeauna nevoie de ghid turistic, si in orasul asta atat de viu si totusi inghetat nu pot sa ma mai ghidez dupa stele.
pe culmile plictiselii
Imi petrec zilele gandindu-ma la ce ar trebui sa fac si nu am nici un chef sa ma apuc de lucru. Care e scopul, sa lucrez ca sa pot lucra ca sa pot trai. dar de ce sa mai traiesc daca nu fac decat sa lucrez ?
Nu stiu cat de capabila sunt sa iubesc, dar m-am plictisit de atata viata, si cand am prea mult timp de gandire imi vine ideea ca ar fi mult mai bine sa dorm.
