Cocotel’s Weblog

Mă doare iubirea asta ca o rană deschisă, sau, mai obiectiv, ca o infecţie veche de patru luni de zile, care mă face, alternativ, să tremur euforic şi să îmi doresc moartea. Dar sună prea dramatic, maiales de la fata care nu a iubit pe nimeni până să te ia în braţe. Câteodată mă gândesc că mi-ar fi mai bine fără tine, şi-mi doresc să te pierd prin zăpada aceste ierni şi să fiu iar singură în faţa vântului pe care mereu l-am iubit, dar e ridicol. Mi te-am dorit atât, în multe forme, încât acum îmi pae un sacrilegiu să regret durerea infecţiei tale. Deci rămîne să-mi deplâng sufletul atât de drept şi de lipsit de semne de întrebare, pe care-l văd acum prins în cămăruţa murdară a unei meschinării. Numai una, nu prea mare, dar purtătoarea steagului funest al credinţelor mele, căci poartă zvonul altora care au să-i urmeze. Te iubesc, pentru că mă doare pieptul chiar în momentul ăsta. Ştiu că aş putea renunţa, dar am luptat prea mult până aici ca să devin acum un dezertor.

E prea crăciun ca să mă simt păgână în visele mele cu vara care e prea departe şi prea în mine. Vreau să scot ceva din mine, nu mai suport excesul de bagaj pe care-l car de câteva zile. Mă dor capul şi genunchii, nu mai pot raţiona şi nici fugi. Caut fetuşi pe google, bărbaţi care să mă numească ucigaşă pentru că nu rezist şi ei nu vor trebui niciodată să reziste. Caut în mintea mea o mamă care nu este, o soţie care am crezut că am găsit-o, dar trebuie să trec prin chiuretajul ăsta înainte de a-l mai putea lua pe omul meu în braţe. Mă mir că nu-l dezgustă carnea mea impură, cuvintele mele ascunse de ochii lui albaştri. Voi sparge acel pocal stupid al lui Brown şi al tuturor bărbaţilor care-şi permit să poetizeze scârboşenia trupului meu, îl voi frânge, ca să scap odată şi de tentaţia de a poetiza cu ei. Nu sunt şi nu voi fi poetă, sunt artist care nu a fost chinuit destul. Frânge ceva în mine, iubitule, dă-mi suferinţă vie în locul pustiirii din fiecare centimetru cub al acestui spirit legat de fragila mea existenţă.

http://schimbarea.blogspot.com/2007/04/era-pinguinului.html

Link la blogul care declama, cu majuscule, DEMASCAREA MANIPULARII COLECTIVE. Desigur, opiniile autorului sunt extreme, si solutiile oferite sunt putine. Dar tendinta mea critica este, in acest caz, surclasata de buna impresie pe care mi-a lasat-o acest blogger atat de entuziast, atat de hotarat isi exprime opiniile asupra unei diversitati de subiecte, cum veti descoperi, daca veti citi blogul. Imi permit sa ma adresez la persoana a doua unor posibili cititori, caci acest post admirativ are scopul de a atrage noi cititori pt blogul de care vorbesc. Pur si simplu, mi se pare ca ar trebui sa fie citit de cat mai multa lume. 

Asta nu inseamna ca sunt de aceeasi parere cu autorul asupra fiecarui subiect abordat pe blog, dar sunt cu adevarat impresionata de buna documentare si de informatiile inedite pe care le-am gasit acolo. Si, oricum, eu n-am avut niciodata o parere prea buna despre credite, carti de credit sau banci in general.

In final, mentionez ca politicacaca (citat Luna Amara) din Romania m-a scarbit indeajuns, si legile incoerente date de oameni nepregatiti m-au speriat in asa masura, incat sa imi surada tot mai mult ideea de anarhie, o anarhie controlata de unica regula a liberalismului : atata vreme cat nu faci rau nimanui, poti sa faci ce vrei. Poti sa calatoresti fara viza, sa ai ce religie vrei, sa te insori/mariti cu cine ai chef.  Capitalismul pe care il elogiaza media nu mai pare cu atat mai bun decat comunismul, daca ajungem tot la tentativa unora de a controla majoritatea la sange.

Se implinesc 40 de ani de la revoltele studentesti din SUA. Unde sunt studentii lor acum, in timpul unui razboi parca si mai nedrept, si mai nefondat, in care nevinovatii pe care Bush declara ca vrea sa-i “salveze” sunt ucisi pe capete?? I-au invatat minte, intelectuali sau nu, sa stea in banca lor, sa nu se creada datori sa-si spuna parerea, sa-si apere idealurile. Le-au fost sterse idealurile.

Noi nici nu avem idealuri. N-am apucat sa le formam, caci, imediat dupa ce am scapat de comunisti, ni s-au livrat idealuri contrafacute, gen workaholism, bani, haine de firma, masini scumpe( cumparate de la ei) etc. Dar am putea sa ne facem idealurile acum, sa luptam azi pentru libertatea care ni s-a promis fictiv acum 18 ani, la revolutia lipsita de vointa romanului adevarat, din ‘89. Sa se ridice acum studentii, sa spuna ca nu le place unde se indreapta viitorul lor. Sa se ridice mamele si tatii, sa spuna ca vor o lume cu adevarat libera pentru copiii lor. Si sa se mai ridice fostii revolutionari, sa spuna ca vor mai lupta odata, de data asta pentru adevar.

Parca am scris un discurs motivational. Poate asta am si vrut sa scriu… Si iar n-am folosit diacritice. Scuze. M-am entuziasmat si eu… dar de ce mi-as cenzura entuziasmul, cand are o directie atat de productiva, cand e atat de surprinzator de sincer?

http://www.youtube.com/watch?v=XbjP6MUZ0E4

Vreau să scriu cu diacritice. Mă doare capul de la recititul ultimelor 3 chestii pe care le-m debitat. Păcat că această annoyance nu e dată doar de dificultatea de a citi fără ă-uri şi â-uri, ş-uri şi ţ-uri, ci e un rezultat regretabil, şi recunosc asta cu un sentiment de frustrare amestecat cu dorinţa de confesiune purificatoare care parcă mă domină mai nou, al lipsei  de substanţă  din aceste post-uri,păreri, essayes, ce-or fi ele. Mă bulversează evidentul contrast dintre ce e în mine şi ce pun pe ecran, ce dau tastele. Mă înţeapă enervant neliniştea, pe care aş prefera cu adevărat să o ignor, că această disonanţă nu există decât în imaginaţia sau egoul meu, şi că eu nu sunt defapt mai mult de atât. Aceste cuvinte dizgraţioase, pe care le iubeam cândva, dar care acum mă condamnă la lipsă de, dare I say it, geniu. Căci la asta se rezumă totul în final: ce mă face atât de diferită faţă de ceilalţi 6 miliarde, ce îmi dă posibilitatea să consider că am dreptul, dacă nu chiar motivaţia, să exist. Şi mereu am crezut că sunt cuvintele mele. Şi acum sunt în deşertul cuvintelor, unde fiecare grăunţă de vorbă e la fel ca cealaltă, şi unde nu mai pot vedea care dintre ele au fost pătate vreodată cu ceva, de om sau de zeu, care să le ia din curăţia dureroasă şi să le dea frumuseţe.

Nu credeam să-nvăţ a iubi vreodată. Dar văd că trebuie, văd că eros e totul şi eu sunt nimic în calea sa, nimicul pe care l-am negat în mine o existenţă întreagă, încercând să devin prin afirmaţia că sunt, sunt SUNT, uitaţi-vă la mine, zeilor, sunt chiar aici.

Am pe picioare urme de ruj

Cu care mi-ai desenat neperfectiunea, nefrumusetea

Si mi-ai taiat in carne cu acel ruj rosu, rosu ca interiorul acestui corp de om.

Nu vreau sa fiu om, as vrea sa fiu poeta

Si sa nu ma patrunda nimic.

Nu vreau sa pun nimic in mine, in gura sau altundeva,

Si nici sa iti acord acces la inauntrul meu de culoarea rujului.

Ti-am vazut cicarticile de pe piept, de pe picioare

Si stiu cum se simte sa desenezi cu alt fel de rosu.

Nu te mai cred.