Cocotel's Weblog

http://www.youtube.com/watch?v=XbjP6MUZ0E4

Vreau să scriu cu diacritice. Mă doare capul de la recititul ultimelor 3 chestii pe care le-m debitat. Păcat că această annoyance nu e dată doar de dificultatea de a citi fără ă-uri şi â-uri, ş-uri şi ţ-uri, ci e un rezultat regretabil, şi recunosc asta cu un sentiment de frustrare amestecat cu dorinţa de confesiune purificatoare care parcă mă domină mai nou, al lipsei  de substanţă  din aceste post-uri,păreri, essayes, ce-or fi ele. Mă bulversează evidentul contrast dintre ce e în mine şi ce pun pe ecran, ce dau tastele. Mă înţeapă enervant neliniştea, pe care aş prefera cu adevărat să o ignor, că această disonanţă nu există decât în imaginaţia sau egoul meu, şi că eu nu sunt defapt mai mult de atât. Aceste cuvinte dizgraţioase, pe care le iubeam cândva, dar care acum mă condamnă la lipsă de, dare I say it, geniu. Căci la asta se rezumă totul în final: ce mă face atât de diferită faţă de ceilalţi 6 miliarde, ce îmi dă posibilitatea să consider că am dreptul, dacă nu chiar motivaţia, să exist. Şi mereu am crezut că sunt cuvintele mele. Şi acum sunt în deşertul cuvintelor, unde fiecare grăunţă de vorbă e la fel ca cealaltă, şi unde nu mai pot vedea care dintre ele au fost pătate vreodată cu ceva, de om sau de zeu, care să le ia din curăţia dureroasă şi să le dea frumuseţe.

Nu credeam să-nvăţ a iubi vreodată. Dar văd că trebuie, văd că eros e totul şi eu sunt nimic în calea sa, nimicul pe care l-am negat în mine o existenţă întreagă, încercând să devin prin afirmaţia că sunt, sunt SUNT, uitaţi-vă la mine, zeilor, sunt chiar aici.