La mine-n apartament fiecare cameră îşi are muribundul ei. Tata care tuşeşte şi se plânge că nu-i face nimeni masaj. Mama care citeşte şi refuză să vorbească. Eu, neputincioasă ca o bătrână şi la fel de puţin capabilă să stau în picioare, să mă ridic de pe scaun fără senzaţii de vertij. Prin hol e pisoiul care strănută şi în somn pe un fotoliu. E ianuarie, ar trebui să învăţ pentru sesiune, sunt în sala de aşteptare de la morgă. Cadavrul ăsta e ţinut în viţă în mod artificial, departe de instinctul de autoconservare, deasupra pământului datorită mâncării fără gust şi a apei greţoase pe care le ingurgitez neregulat. Vreau să mor, deja mă priveghez, vreau să mă rup de ceva care este o tumoare în mine. Vreau să scap de mine.
Nu l-am văzut de câteva zile, singurul om care nu cântă morţilor. El mă ia de mână şi mi-o trage spre el printre gratiile cavoului. Lumina îmi arde ochii cu pupile dilatate, îmi înroşeşte pielea prea albă, mult prea albă. Nu vreau afară, dar vreau la el, şi dacă îl aduc înăuntru nu va mai fi el- purtătorul soarelui.
E ca o durere constantă, aşa cum mă dor uneori umerii şi genunchii, de parcă vântul şi umezeala din cavou ar fi cauzat reomatism cadavrului machiat şi şters de praf dinăuntru. Mi-e încâlcit părul, şi gândul ăsta e prins printre şuviţele acoperite cu prea multe straturi de vopsea. Aş putea muri, chiar acum, aş putea sări de pe un bloc sau de pe cetăţuie. N-ar fi prea greu, nu m-ar durea să sar de la etajul 10. Nu aş avea de regretat prea mult. Doar lacrimile lui, durerea lui, a omului care mă trage, din când în când, afară, mă scapă de aerul mucegăit din apartamentul meu. Şi gemetele patetice ale muribunzilor din apartament. Pentru durerea lui, care o simt vie în mine, reciprocă, şi pentru că nu aş fi aici ca să văd dacă mami şi tati ar plânge, s-ar jeli sau, atât de necaracteristic lor, ar realiza în final preţul tăcerii, nu voi sări de pe nimic. Pentru moment.
Sună atât de aiurea, că nu am motive mai ale mele. Că nu am ambiţii şi visuri care să mă ţină legată de lume. Dar m-aş minţi dacă mi-aş spune că e altfel. Nu sunt aptă să mă înfunt cu lumea, nu vreau bătălii, nu sunt războinică. Nu vreau să mă angajez la o firmă internaţională şi să-mi iau haine scumpe, să lucrez 8 ore pe zi, 7 zile pe săptămână, 11 luni pe an. N-am nici un chef să stau la oraş, dar n-aş supravieţui pe la sate. Politicacaca îmi face greaţă, la fel fanaticii religioşi, homofobii, bărbaţii care râgâie fără să-şi ceară scuze, oamenii care cred că sunt “babani”, oamenii care îi judecă pe alţii, bârfitorii, ipocriţii, omenirea ca mare chestie dominantă. Ar fi mai bine să sărim cu toţii. De ce aş vrea să mă aflu într-o lume car îmi repugnă, pe care orice fir de mine o respinge inechivoc… Aş vrea să fie totul ok, să pot şti că nu voi ajunge niciodată scriitoare înfometată, dar nici aşa nu merge. Mai vedem.
Dacă citeşti urletul meu incoerent spre bec, probabil că nu-mi place de tine, şi nici tu nu mă prea înghiţi. Dar marele internet ne-a adus împreună.
Azi, prietenul meu, the man, mon mec a moi, mi-a spus să-i spun dacă nu vreau sau nu pot să-l văd, să-l anunţ dacă se întâmplă să n-am chef de prezenţa lui. Şi da, se întâmplă să nu vreau să am pe nimeni în jur, să îmi doresc libertate faţă de muribunzii mei şi de orice altă creatură muritoare. Dar de el am nevoie, de el nu mă pot lipsi, se pare. Uneori am impreisa că aş putea, totuşi, să nu mai depind de pieptul lui cald ca să mă simt mai umană şi mai puţin carne în proces de descompunere. Dar când mi-e mai rău şi când mi-e mai bine, la el mă gândesc, şi nu pot să-i spun chestii poetice, chestii dulci şi siropoase, căci mi-ar părea ridicol. N-aş fi eu.
Îmi trebuie linişte ca să scriu, tăcere absolută, moartea auditivului. M-au întrerupt gemetele. Mai bine tac şi eu din taste.
