Cocotel’s Weblog

Mie. Mi-e frică de neputinţa mea, şi de incapacitatea de a crede într-o viaţă post-mortem. Într-un suflet care poate să existe şi în lipsa corpului meu deja uzat. Cum, când văd oameni nebuni, cu alzhaimer(sau cum s-o fi scriind) etc, să mai fiu convinsă că mai este ceva, că am mai multă valoare decât doar aceste două mâini cu degete reci şi dureroase pe tastatură?

Vreau să fie un loc unde să mergem după ce murim, aşa, în grup, dar să fie mare, încât să ne

putem evita uşor.  Nu cred în rai sau iad, nu cred în Creştinism, nu cred în biserică, nu cred că pot să exist veşnic – dar mi-aş dori să pot.

Iubitul meu tresare când aude clopotele bisericii, îi simt mişcarea bruscă, nu de respingere,

ci de realizare- măţine la piept, ne simţim pielea caldă lipită şi el vrea răspunsuri la griji despre popa care îşi construieşte vilă peste drum, dar nu vine să-mi sfinţească, de anul nou, casa. Vrea să ştie, el, iubitul meu, dacă e un păcat pielea lui pe pielea mea şi faptul că nu mi-a fost azi noapte nici frică, nici frig. Eu îi spun că nu, nu am nici un dubiu, nu cred în iehova sau cum i-or mai spune, e prea ipocrit, dar cred în acel zeu iubitor al lui isus cristos. Şi cred în iubirea mea şi nevoia de a simţi căldură lângă mine noaptea, un alt corp muribund ca al meu. Cred în nevoia animalului care sunt de a nu fi singur.

Mă uit în oglindă azi la faţa care nu e a mea, la defectele care sunt ale mele, la acea femeie

tânără şi lipsită de scopuri, de visuri. Îmi văd mâinile cu unghii îngrijite şi palme zgâriate,

văd ecranul, litere care apar şi refuză să mi se supună, gânduri care nu vor să devină

coerente şi îmi ard ochii şi aduc durerea de cap, împreună cu disperarea.

Vreau o sentinţă, nişte pirule, un drog puternic. Nu mă mai vindec. Vreau morfină, iubirea

mea e o nevoie de a nu-i face pe ei să sufere, eu nu o pot duce. Nu trebuia să mă fi născut,

nu pot duce viaţa şi mi-e milă de mami, tati, iri, moni, vlad, beni, buni(amândoi), deci nu

pot nici să mor. Dar nu mai vreau să mă chinui. morfină