E ora 7 fara 10
De ce e deja intuneric? Ceva nu e ok cum lumea cu mine cu lumea cu mine cu
http://youtube.com/watch?v=SGTDRztaCCw i never loved nobody fully, guess i don’t know how, and it breaks my heart
I don’t want to be here don’t want to be here
I just want to fucking disappear, be gone but then i’d never get to find out what it’s like to live an leave something behind you. But hell, not here, i want out. Out of this place and out of this body, i’d rather be 39 years old and then i could die. I think i would have rather lived 150 years ago, that woul have been nice, healthier for me, anyways. I think i should never have been born to begin with, that would have spare me a lot of pain. It woyuld have spared people a lot of grief, and if i never was, then how could i ever regret not being? But then again, there’s not so many people out there who would mourn me, my family, they care from a distance, my friends, which i estrange, my lover, whom i cannot prove my love to. So it just might be better, i might have been right all along, maybe i should just issapear and all would be well. But what if there’s a heaven, and worse, at that, a hell? Pain was never a welcome guest of mine, not even self-inflicted, not even when i called it, for i have always wished it gone. So, an eternity of it. that i coul never bear. My hopes and dreams of this worl shatter, just like i do myself, falling to pieces every time, and, thinking of some other realm, i can only linger upon nightmares and fears.
I’ll cower again, i’ll hide and pray it away, and hope it gone. Good god, after all these yars, here i am, still afraid of the dark.
‘I hate to tell you baby, this is home.’
Am zis cândva că mi-am găsit un drum, şi azi îmi muşc limba şi mi se umple gura de sânge cu gust metalic, poate o să-mi ruginească piercing-ul, ar îl curăţ repede cu încă o gură de vin. M-a trezit bâzâitul acelui mic demon turbat al lipsei de timp şi al negării spaţiului, şi mi-a deschis venele o voce iubită prin cuvinte de reproş. Încă o cicatrice, şi din rană îmi ies, ca de obicei, mai mult cuvinte decât purpură cleioasă. Încă puţin vin şi nu mai doare.
Cer prea mult, probabil, dar nu-mi pasă, sunt aici şi vreau să fie lumea mea, nu accept altă lume şi nici concepţia altora despre cum ar trebui să fiu. Dacă nu mi-e at să fiu fericită, e ok şi aşa, dar plastic inert şi omogenizat refuz să fiu. Ok, poate că sufăr de prostia aia bipolară, poate că-mi schimb părrile prea des, dar nu am omorât încă pe nimeni şi nu mă veţi putea închide nicăieri. Decât poate în mine. Mi-am închinat sufletul unui zeu fără nume, dar care îmi răspunde uneori. Aş spune că mi-e bine, că n-am de ce să plâng, şi nici nu-mi curg lacrimi pe faţă. dar le simt inundându-mi pieptul cu o durere surdă, mută, oarbă, orbitoare.
Iubitule, dacă citeşti încă odată aberaţiile mele, nu ştiu ce ar trebui să scriu aici pentru a te face să nu te îndoieşti cumva de mine. Nu ştiu nici măcar dacă am dreptul să încerc să fac ceva, orice, din tine sau dine ce simţi tu. Dar aşa am învăţat din filme şi reviste, să manipulez până ajung la happz end, chiar dacă nici nu-s sigură că ştiu ce-i aia happy. Ştiu numai că nefericirea ta este un coşmar prea posibil ca să mai pot închide ochii seara, fără atâtea somnifere câte nu luam pentr a-mi vindeca infinitele insomnii. Trebuie să-ţi spun că regret de multe ori, aproape de fiecare dată cân închid, scârbită, fereastra cu site-ul pe care am postat ceva nou, momentul în care ţi-am dat cheia acestei colecţii de ură şi silă. N-ar trebui să vezi tot ce e mai urât în mine. Nimeni, in cei care mă cunosc, n-ar trebui să ştie de adresa asta stupidă. Chiar dacătu ai zis că vrei să mă cunoşti cât mai bine, înainte de a mă piere, tot nu e ok. Şi oricum, când, sau cum, crezi că o să mă pierzi, mă întreb. Îmi simţi zilele limitate, cu aceeaşi morbidă predilecţie spre perisabil ca şi mine, sau prevezi un final de o banalitate excesivă a iubirii dintre noi, transformi primul meu exerciţiu de amor într-o poveste clişeizată. Dar nu va fi aşa, oricum o filtrezi tu, povestea asta nu are sfârşit în mine, ci doar, poate, prin mine. Nu mă ştiu opri, dar ştiu pune punct. Oricum, ar fi cazul să pun punct acestui post acum, sunt ameţită şi e prea probabil ca tu să citeşti cu adevărat ce-am scris.
PS: te iubesc nu prevede vreo finalitate
Numerele se suprapun pe ceasul de pe desktop
masinaria asta are vremea ei, curgere proprie
pe cand pulsurile tale sunt ale unei lumi intregi
si ale mele, pe deasupra.
am asteptat sa simt acea incluziune in spatiul tau
sau macar in natura.
dar noi doi nu suntem compatibili,
si natura e patata cu petrol. Impermeabila.
Tu treci mai repede ca timpul,
eu nu incap in pulsurile tale.
Eu am ochi, si tu ai ochi, oare cine ii are inchisi,
si cine doar clipeste?
Oare avem vreunul dintre noi dreptate?
Cifra bestiei blogurilor
Azi am primit un comentariu. Nu se întâmplă des, pentru că nu scriu nimic de interes general, şi bloguri în stilul meu, adică defulări post-adolescentine cu tentă de poetizare împânzesc internetul, deci prezintă prea puţin interes, trezesc prea puţine reacţii. Deci am rămas surprinsă, verificându-mi mailul, să aflu că cineva are ceva de spus la ceea ce am avut eu de tăiat din persoana mea şi de expus în galeriile închise ale wordpressului. Şi îmi încarc frazele cu imagini vizuale dintr-un impuls rebel, presupun, căci acest lector par hasard al blogului meu m-a informat că scriitura mea îi aminteşte de un student la filozofie sau un poet amator. Şi, pentru un moment, m-am întrebat dacă e vorba de un compliment sau o insultă, să mă vadă ca pe o iniţiată în filozofie, ca pe o poetă, chiar în ipostaza cea mai brută a acestei meniri. Apoi am realizat că trebuia să mă simt insultată, căci criticul post-ului meu îşi exprima dezamăgirea la calitatea acestui blog, pe care probabil că a dedus-o exclusiv din postul comentat. Recunosc, m-am abţinut să-i răspund întrbându-l ce experienţe literare a descoperit el pe wordpress în trecut, încât, alegând să citească un blog aleator, a fost dezamăgit să-l găsească pe acesta atât de simplu şi de fad, doar filozofic şi cu vagi tentative de poetic. Aşa cum spune el, căci eu n-aş merge atât de departe încât să le atribui emoţiilor mele deşirate, expuse aici, valenţe de filozofie.
Poate că pare ipocrit din partea mea, dar nu mă incomodează ideea că nişte necunoscuţi pătrund, fără ghid turistic sau introduceri, în intimitatea cuvintelor mele, pe când doar gândul că cineva care mă ia în braţe când ne întâlnim pe stradă ar putea să le citească îmi provoacă anxietatea echivalentă unei nudităţi spirituale vulnerabilizante. Chiar dacă nu asta reprezintă blogul meu. Fragmentele acestea sunt, poate, sclipiri de mine printre draperiile dormitorului. Oricum, nu mă aşteptam să am cititori, şi cu atât mai puţin comentatori. Deci, ca să clarific această confuzie cauzată de criticul meu, nimerit pe aici prin tactica blogăritului la nimereală, mi-am verificat statisticile blogului. De curiozitate. Şi aşa începe povestea care leagă titlul de mesaj (mi-am amintit, tocmai acum, de un alt comentariu pe care l-am primit cândva, care-mi reproşa lipsa relaţiei dintre titlul pe care-l dădusem unui post, şi, recunosc, acest blog nu este coerent, nu are o structură, dar nici nu pretinde că altfel ar sta lucrurile).
Surprise, surpise: am 666 de vizionări. Azi, 01.02.2008, eu, Cocoţelul, am aflat că 666 de persoane au trecut prin paginile trăirilor mele interioare, transformate în cuvinte şi lipite de tiparul acestui site. O fi un semn, poate că ar trebui să înţeleg că a venit vremea să renunţ la virtualitate, să revin la cărţile mele cu foi albe şi la pixuri, pe care, de când cu blogul, le-am păstrat pentru bucăţile cu adevărat intime ale efuziunilor mele. Sau poate e sfărşitul lumii.
Nu ştiu ce o să fac, las lumea să-mi ia decizia şi să o prelucreze, oricum nu am ataşamente sentimentale faţă de tastatura asta, aşa cum le am pentru foile mele.
Is this the end of an (all too short) era?
