Cocotel’s Weblog

Am zis cândva că mi-am găsit un drum, şi azi îmi muşc limba şi mi se umple gura de sânge cu gust metalic, poate o să-mi ruginească piercing-ul, ar îl curăţ repede cu încă o gură de vin. M-a trezit bâzâitul acelui mic demon turbat al lipsei de timp şi al negării spaţiului, şi mi-a deschis venele o voce iubită prin cuvinte de reproş. Încă o cicatrice, şi din rană îmi ies, ca de obicei, mai mult cuvinte decât purpură cleioasă. Încă puţin vin şi nu mai doare.

Cer prea mult, probabil, dar nu-mi pasă, sunt aici şi vreau să fie lumea mea, nu accept altă lume şi nici concepţia altora despre cum ar trebui să fiu. Dacă nu mi-e at să fiu fericită, e ok şi aşa, dar plastic inert şi omogenizat refuz să fiu. Ok, poate că sufăr de prostia aia bipolară, poate că-mi schimb părrile prea des, dar nu am omorât încă pe nimeni şi nu mă veţi putea închide nicăieri. Decât poate în mine. Mi-am închinat sufletul unui zeu fără nume, dar care îmi răspunde uneori. Aş spune că mi-e bine, că n-am de ce să plâng, şi nici nu-mi curg lacrimi pe faţă. dar le simt inundându-mi pieptul cu o durere surdă, mută, oarbă, orbitoare.

Iubitule, dacă citeşti încă odată aberaţiile mele, nu ştiu ce ar trebui să scriu aici pentru a te face să nu te îndoieşti cumva de mine. Nu ştiu nici măcar dacă am dreptul să încerc să fac ceva, orice, din tine sau dine ce simţi tu. Dar aşa am învăţat din filme şi reviste, să manipulez până ajung la happz end, chiar dacă nici nu-s sigură că ştiu ce-i aia happy. Ştiu numai că nefericirea ta este un coşmar prea posibil ca să mai pot închide ochii seara, fără atâtea somnifere câte nu luam pentr a-mi vindeca infinitele insomnii. Trebuie să-ţi spun că regret de multe ori, aproape de fiecare dată cân închid, scârbită, fereastra cu site-ul pe care am postat ceva nou, momentul în care ţi-am dat cheia acestei colecţii de ură şi silă. N-ar trebui să vezi tot ce e mai urât în mine. Nimeni, in cei care mă cunosc, n-ar trebui să ştie de adresa asta stupidă. Chiar dacătu ai zis că vrei să mă cunoşti cât mai bine, înainte de a mă piere, tot nu e ok. Şi oricum, când, sau cum, crezi că o să mă pierzi, mă întreb. Îmi simţi zilele limitate, cu aceeaşi morbidă predilecţie spre perisabil ca şi mine, sau prevezi un final de o banalitate excesivă a iubirii dintre noi, transformi primul meu exerciţiu de amor într-o poveste clişeizată. Dar nu va fi aşa, oricum o filtrezi tu, povestea asta nu are sfârşit în mine, ci doar, poate, prin mine. Nu mă ştiu opri, dar ştiu pune punct. Oricum, ar fi cazul să pun punct acestui post acum, sunt ameţită şi e prea probabil ca tu să citeşti cu adevărat ce-am scris.

 PS: te iubesc nu prevede vreo finalitate