Cocotel’s Weblog

cu bisturii şi cioburi de sticlă colorată, vă apropiaţi şi-mi promiteţi salvarea, voi, creaturi ale căror nume ar trebui să-mi invoce siguranţă. Vreţi să-mi extirpaţi negrul. fără să-l recunoaşteţi măcar, şi prefăcându-vă că nu-mi înţelegeţi urletele:  fie-vă milă! Nu pot exista fără jumătate din creier! Dar nu, cu zâmbete atot-justificatoare şi cuvinte de milă sacrificială, vă împingeţi brutal unul pe celălalt in faţa ofrandei goale care este existenţa mea, legată de voi, supusă cuţitelor voastre. Vă aplecaţi pe rând să-mi şoptiţi în ureche, să mă convingeţi, fiecare, că aveţi lame mai ascuţite şi mâini mai sigure decât ceilalţi, că sunteţi de partea mea în timp ce restul formează o demonică alianţă. Şi, cân, fără voce şi doar prin incoerenţa unui urlet înecat, spun nu, prelungit peste ore şi minute, vă înfundaţi lamele, ruginite şi roase, după cum le simt, în extremităţi, ca să cedez în faţa acelei dureri. Dar eu am cedat e mult, uitaţi-vă la mine, sunt legată de piatra sacrificială, n-am unde să fug. Vă curge sâng râuri pe sub tălpi, nu-mi mai simt pulsul dar voi credeţi în continuare că operaţia mă va salva. Nu vedeţi rănile decât atâta timp cât este un cuţit înfipt în ele, apoi uitaţi că eu mai sângerez, dar nu mai am mult şi rămân fără sânge. Nu mai aveţi ce opera, noaptea fără stele de care vă era frică va muri odată cu acest sacrificiu al războiului vostru. Mă mai zbat doar puţin, mai bine mor acum decât să mai fiu în viaţă în timpul operaţiei.

vocea ta stridentă, compusă în sfaturi şi indicaţii preţioase şi urlete de iubire pe care vrei să mă obligi să o apreciez, îmi întăreşte convingerea că nu pot exista decât ca o insulă. Nu pot fi un pom într-o pădure, participând şi susţinând, primind şi dăruind. Nu pot fi nici o metaforă şi nu mă încarnez în flori sau păsări, ci sunt musca aceea stupidă, prinsă între două ferestre, într-o zi de vară. Căldura mi-e insuportabilă, simt doar panică şi neajutorare în primele minute, izbindu-mă isteric de pereţii transparenţi. Apoi mă calmez, pana pe data viitoare, te iubesc urasc nu te cunosc deloc 

“There are some nights when
sleep plays coy,
aloof and disdainful.
And all the wiles
that I employ to win
its service to my side
are useless as wounded pride,
and much more painful.”                  Maya Angelou

Pe un umăr puternic pot să adorm ca una dintre acele femei molatece, despletite, pe care le vezi în tablouri renascentiste şi despre care afli că pot fi sacerdotese sau zeiţe, dar în nici un caz nu studente. Într-un pat îngust, înconjurat de un relief de cărţi, văi, dealuri şi munţi de literatură interpelând cu ideile mele, nu pot adormi decât prin amorţeala pirulelor aducătoare de pace şi nesimţire. Şi visez ciudat, convulsii respingătoare ale conştiinţei mele, care mă fac, în fiecare dimineaţă, să invoc soarele şi uitarea. Dar dimineţile încep după 12 şi nopţile nu se termină, ci intră doar în repaos pe timpul cât eu mă prefac, în faţa mea şi a lumii, că pot să gândesc singură, fără ajutorul unui subconştient masochist.

Aş vrea să mai pot scrie poezie inocentă, plină doar de sânge virgin şi lacrimi, şi să uit durerea până a oua zi. Ciocolata nu s-ar mai depune, nu m-aş şti machia, aş plânge seara şi m-aş şterge din prezent. 2004, ce apropiat şi semn al altei lumi, percepută de un alt eu, mult mai simplu şi mai înurerat. Lumea şi cu mine nu am putut exista niciodată în tandem. Viaţa nu pare dezirabilă în sine, ci prin capacitatea ei de a-mi permite să exist. Nu cred în viaţă după moarte, chiar deloc, dar mi-ar conveni totuşi să mă trezesc într-o alternativă infinită a existenţei mele de acum. N-aş putea să spun dacă prefer inexistenţa sau iadul, nu prea suport durerea, şi-mi amuţeşte dorinţa de a resimţi dor. Dar, dacă nu venim de nicăieri şi nu avem unde merge, aş fi preferat să nu mă fi născut, pentru a evita suferinţa şi întrebarea constantă pe  care mi-o pun, dacă ar fi cazul, sau nu, să exist în continuare. Acum, că sunt aici, nu sunt capabilă să iau o decizie pro sau contra aceste existenţe. digresez

 Pe la 16 ani simţeam mult, gâneam mult, dar înţelegeam ridicol de puţin din aceste procese. Prin luciditatea mea supărător de nepoetică, sunt perfect conştientă că, peste alţi patru ani, voi gândi la fel despre eul meu de acum. Şi totuşi, nu pot şi nu vreau să-mi cenzurez resentimentul faţă e adolescenta care a preferat să scrie sângeros despre mâinile ei ude în loc să-şi pună lumea la loc şi să încerce să o bată-n cuie. Atunci puteam încă să urlu, pe când acum îmi muşc oar buzele şi scâncesc, produc acel sunet atât de grotesc pe buzele unei fete nu prea delicată, aparent insensibilă şi tuff. Şi m-aş ascune de mine, în aceste momente, eu, cea care cred în mine, usually, chiar şi-n timp ce îmi privesc “eşecurile” în faţă. Nu cred în acel cuvânt, oricum, ci doar în cicatricile pe care le lasă prin suflete.

Am două visuri pentru viitor, dintre care unul implică vile şi haine de designer, şi o femeie care să mă aibă pe mine, fragmentată, prin conşinutul ei. Ar fi acea femeie care sunt şi acum, în colţurile fragile ale persoanei mele, concentrată pe fericire familială şi rafinament exterior. Celălalt este o viziune a unei garsoniere populate cu un pat, în care două colţuri sunt rezervate hainelor, unul celor murdare şi unul celorlalte. Ar fi o creatură prea puţin atrăgătoare întinsă pe pat, cu cărţi şi foi, cu mâinile pătate de cerneală şi ochi sălbatici care văd oameni mult prea rar. O cicatrice în formă e fermoar peste abdomen ar fi semnul că în acel om nu mai există o femeie dătătoare de viaţă.  Şi, sub pat, ar fi suflete capturate în cuvintele cu care astăzi doar mă lupt.   Orice altceva mi-aş dori de la viaţă sunt doar medieri, căi de mijloc pe care m-am obişnuit să le caut între extremele existenţei mele.

Luna nu mai sângerează pentru mine de 4 ani, şi cicatricile de pe pielea tot mai păstoasă nu funcţionează ca o invocare a vreunui astru pe care să mi-l atribui ca amant. Femeia asta tânără şi cu mâini de ţărancă nu mai ştie suferi cum trebuie, şi am ratat complet momentul îndrăgostirilor fără iubire.

“Had a bad day, don’t talk to me,
gonna ride this out,
My little black heart, breaks apart,
with your big mouth.And I’m sick of my sickness
Don’t touch me, you’ll get this.
I’m useless, lazy, perverted,
and you hate me.

Ma doare capul de parca abia as fi ajuns acasa, obosita, de la cursuri. Poate ca este primavara, dar la fel de bine ar putea sa fie toamna in curtea mea. O sa aflu imediat si daca bate vantul.

“I want to walk in the open winds
I want to talk like lovers do
I want to dive into your ocean
Is it raining with you?”

http://youtube.com/watch?v=JCbKv9yiLiQ

lol

Nu se poate. Nu mă pot lăsa, nu pot renunţa la blogul ăsta, ca să revin uneori, în perioadele de maximă disperare, la dreptunghiul sec în care încadrez cuvinte în care am închis părţi ale eului meu, sau reziduuri ale femeii tinere care sunt acum. Posibil să fie şi fragmente inutile din cine am fost eu, excluse la procesul inevitabil al transformării în cine sunt astăzi. Ok, unii lasă amprente de carbon, eu las urme de praf şi isterii învechite.

Sora mea are ochi maro, care devin galbeni la apusul soarelui. probabil că este un strigoi. eu am ochi maro, care devin verzi într-o lumină puternică. poate suntem homunculus, monştrii unui frankenstein comunist. poate că, în ultimul an al conducerii comuniste, în laboratoarele secrete ale unei organizaţii finanţate de stat, dar necontrolate de un sistem care era incapabil să o înţeleagă, un om de ştiinţă tip mad scientist a făcut experimente genetice şi a reuşit să construiască un copil neuman, neomenesc, neortodox. şi i-a spus coco.   Nu găsesc ridicolă repetitivitatea acestei tendinţe absurde, pe care au avut-o atâţia înaintea mea, de a mă separa, fizic şi genetic, de grupul grupurilor de indivizi pe care mi-i simt exteriori, şi cărora ştiu că nu voi putea să mă adaptez. Nici unui grup, nici unui om, nici nu vreau să încerc. Aşa cum oricui i-ar fi frică să dispară, să nu mai existe, şi mie îmi pare oribil să mă omor pe dinăuntru, să nu mai fiu, să las corpul acesta sub legea altui eu, ca un zombie, amintire a femeii de acum. Dar sunt ridicolă, ştiu că mor şi renasc şi sunt alta, cu fiecare zi care trece. Sunt la fel de ridicolă ca orice om care se declară religios, şi totuşi îi este frică de moarte.