“Şi apare iar prinţesa cu fuste multe, aurii”
Nu se poate. Nu mă pot lăsa, nu pot renunţa la blogul ăsta, ca să revin uneori, în perioadele de maximă disperare, la dreptunghiul sec în care încadrez cuvinte în care am închis părţi ale eului meu, sau reziduuri ale femeii tinere care sunt acum. Posibil să fie şi fragmente inutile din cine am fost eu, excluse la procesul inevitabil al transformării în cine sunt astăzi. Ok, unii lasă amprente de carbon, eu las urme de praf şi isterii învechite.
Sora mea are ochi maro, care devin galbeni la apusul soarelui. probabil că este un strigoi. eu am ochi maro, care devin verzi într-o lumină puternică. poate suntem homunculus, monştrii unui frankenstein comunist. poate că, în ultimul an al conducerii comuniste, în laboratoarele secrete ale unei organizaţii finanţate de stat, dar necontrolate de un sistem care era incapabil să o înţeleagă, un om de ştiinţă tip mad scientist a făcut experimente genetice şi a reuşit să construiască un copil neuman, neomenesc, neortodox. şi i-a spus coco. Nu găsesc ridicolă repetitivitatea acestei tendinţe absurde, pe care au avut-o atâţia înaintea mea, de a mă separa, fizic şi genetic, de grupul grupurilor de indivizi pe care mi-i simt exteriori, şi cărora ştiu că nu voi putea să mă adaptez. Nici unui grup, nici unui om, nici nu vreau să încerc. Aşa cum oricui i-ar fi frică să dispară, să nu mai existe, şi mie îmi pare oribil să mă omor pe dinăuntru, să nu mai fiu, să las corpul acesta sub legea altui eu, ca un zombie, amintire a femeii de acum. Dar sunt ridicolă, ştiu că mor şi renasc şi sunt alta, cu fiecare zi care trece. Sunt la fel de ridicolă ca orice om care se declară religios, şi totuşi îi este frică de moarte.
