Caut durere cum o simţeam pe la 16 ani
Aş vrea să mai pot scrie poezie inocentă, plină doar de sânge virgin şi lacrimi, şi să uit durerea până a oua zi. Ciocolata nu s-ar mai depune, nu m-aş şti machia, aş plânge seara şi m-aş şterge din prezent. 2004, ce apropiat şi semn al altei lumi, percepută de un alt eu, mult mai simplu şi mai înurerat. Lumea şi cu mine nu am putut exista niciodată în tandem. Viaţa nu pare dezirabilă în sine, ci prin capacitatea ei de a-mi permite să exist. Nu cred în viaţă după moarte, chiar deloc, dar mi-ar conveni totuşi să mă trezesc într-o alternativă infinită a existenţei mele de acum. N-aş putea să spun dacă prefer inexistenţa sau iadul, nu prea suport durerea, şi-mi amuţeşte dorinţa de a resimţi dor. Dar, dacă nu venim de nicăieri şi nu avem unde merge, aş fi preferat să nu mă fi născut, pentru a evita suferinţa şi întrebarea constantă pe care mi-o pun, dacă ar fi cazul, sau nu, să exist în continuare. Acum, că sunt aici, nu sunt capabilă să iau o decizie pro sau contra aceste existenţe. digresez
Pe la 16 ani simţeam mult, gâneam mult, dar înţelegeam ridicol de puţin din aceste procese. Prin luciditatea mea supărător de nepoetică, sunt perfect conştientă că, peste alţi patru ani, voi gândi la fel despre eul meu de acum. Şi totuşi, nu pot şi nu vreau să-mi cenzurez resentimentul faţă e adolescenta care a preferat să scrie sângeros despre mâinile ei ude în loc să-şi pună lumea la loc şi să încerce să o bată-n cuie. Atunci puteam încă să urlu, pe când acum îmi muşc oar buzele şi scâncesc, produc acel sunet atât de grotesc pe buzele unei fete nu prea delicată, aparent insensibilă şi tuff. Şi m-aş ascune de mine, în aceste momente, eu, cea care cred în mine, usually, chiar şi-n timp ce îmi privesc “eşecurile” în faţă. Nu cred în acel cuvânt, oricum, ci doar în cicatricile pe care le lasă prin suflete.
Am două visuri pentru viitor, dintre care unul implică vile şi haine de designer, şi o femeie care să mă aibă pe mine, fragmentată, prin conşinutul ei. Ar fi acea femeie care sunt şi acum, în colţurile fragile ale persoanei mele, concentrată pe fericire familială şi rafinament exterior. Celălalt este o viziune a unei garsoniere populate cu un pat, în care două colţuri sunt rezervate hainelor, unul celor murdare şi unul celorlalte. Ar fi o creatură prea puţin atrăgătoare întinsă pe pat, cu cărţi şi foi, cu mâinile pătate de cerneală şi ochi sălbatici care văd oameni mult prea rar. O cicatrice în formă e fermoar peste abdomen ar fi semnul că în acel om nu mai există o femeie dătătoare de viaţă. Şi, sub pat, ar fi suflete capturate în cuvintele cu care astăzi doar mă lupt. Orice altceva mi-aş dori de la viaţă sunt doar medieri, căi de mijloc pe care m-am obişnuit să le caut între extremele existenţei mele.
Luna nu mai sângerează pentru mine de 4 ani, şi cicatricile de pe pielea tot mai păstoasă nu funcţionează ca o invocare a vreunui astru pe care să mi-l atribui ca amant. Femeia asta tânără şi cu mâini de ţărancă nu mai ştie suferi cum trebuie, şi am ratat complet momentul îndrăgostirilor fără iubire.
