vocea ta stridentă, compusă în sfaturi şi indicaţii preţioase şi urlete de iubire pe care vrei să mă obligi să o apreciez, îmi întăreşte convingerea că nu pot exista decât ca o insulă. Nu pot fi un pom într-o pădure, participând şi susţinând, primind şi dăruind. Nu pot fi nici o metaforă şi nu mă încarnez în flori sau păsări, ci sunt musca aceea stupidă, prinsă între două ferestre, într-o zi de vară. Căldura mi-e insuportabilă, simt doar panică şi neajutorare în primele minute, izbindu-mă isteric de pereţii transparenţi. Apoi mă calmez, pana pe data viitoare, te iubesc urasc nu te cunosc deloc
