Cocotel’s Weblog

cu bisturii şi cioburi de sticlă colorată, vă apropiaţi şi-mi promiteţi salvarea, voi, creaturi ale căror nume ar trebui să-mi invoce siguranţă. Vreţi să-mi extirpaţi negrul. fără să-l recunoaşteţi măcar, şi prefăcându-vă că nu-mi înţelegeţi urletele:  fie-vă milă! Nu pot exista fără jumătate din creier! Dar nu, cu zâmbete atot-justificatoare şi cuvinte de milă sacrificială, vă împingeţi brutal unul pe celălalt in faţa ofrandei goale care este existenţa mea, legată de voi, supusă cuţitelor voastre. Vă aplecaţi pe rând să-mi şoptiţi în ureche, să mă convingeţi, fiecare, că aveţi lame mai ascuţite şi mâini mai sigure decât ceilalţi, că sunteţi de partea mea în timp ce restul formează o demonică alianţă. Şi, cân, fără voce şi doar prin incoerenţa unui urlet înecat, spun nu, prelungit peste ore şi minute, vă înfundaţi lamele, ruginite şi roase, după cum le simt, în extremităţi, ca să cedez în faţa acelei dureri. Dar eu am cedat e mult, uitaţi-vă la mine, sunt legată de piatra sacrificială, n-am unde să fug. Vă curge sâng râuri pe sub tălpi, nu-mi mai simt pulsul dar voi credeţi în continuare că operaţia mă va salva. Nu vedeţi rănile decât atâta timp cât este un cuţit înfipt în ele, apoi uitaţi că eu mai sângerez, dar nu mai am mult şi rămân fără sânge. Nu mai aveţi ce opera, noaptea fără stele de care vă era frică va muri odată cu acest sacrificiu al războiului vostru. Mă mai zbat doar puţin, mai bine mor acum decât să mai fiu în viaţă în timpul operaţiei.