and a vision of apocalypse in my truths
When reflected in another’s eyes, one never sees the scars they know to be on their soul.
In someone else’s mind, i feel that i must be a thing of beauty, with traits, clear or shady, as they may be, quite flawless, because no spectator of my current being can claim to recall the past that has shaped this human that is, now. Yet, just as much, no one can understand my reasons and, while i’m quite grateful for not being see-through, it does leave me in a morose mood to think of this beloved silence that condemns me to my loneliness, a state too old to rouse my interest and to persistent in its continuous presence to be ignored.
afara e prea cald, si eu…n
Singura poezie din lume este în mine. Mi-am dat seama de mult, de pe la primele episeade depresive , momente de revelaţie şi epifanii. Totuşi, mă trezesc iar căutând frumuseţe pe dinafară, şi mă tai dinou. Totul e plin de cuţite: cerul are nori-cuţite, din care plouă cu picuri tăioşi. Iarba ascunde cuţitele, şi văd tăieturile doar a doua zi. Oamenii scuipă, din când în când, câte o lamă direct pe pielea antebraţelor mele.
Şi totuşi, mă văd închizând ochii şi transpunând o poezie undeva, oriunde, într-un om, un tablou, un dulăpior frumos, o idee criminală. Scriu cu cerneală albă peste cuţite reale şi imaginare, nu mai fac discriminări, umplu lumea de cuvinte şi apoi le văd cum se taie, se ascut, îmi întorc spatele.
Măcar dacă s-ar despica cerul, am vedea degetele de la piciorul lui dumnezeu. Aşa, în sfera noastră de dogme şi cuţite, ne ciocnim unii de alţii şi de nihilism, şi ajungem să credem că şi divinitatea este tot o poezie a cuiva, malinterpretată de alţii, şi să renunţăm la voinţa de a ne mai agita atât. Sau, ca şi mine, poate ajung unii să audă mişcările îndepărtate ale unui zeu indiferent, la care să-şi dorească să ajungă imediat. Măcar pentru a face o călătorie.
A visa pentru a-ţi trăi viaţa
“Iubeşte-mă acum, căci anii
La tinereţi ne-or pune frâuri
Şi zilele vieţii noastre
Se scurg ca undelemn pe râuri.
Şi trupul tău, care mi-e astăzi
Cel mai dorit dintre limanuri,
Va fi doar un ulcior din care
Vor bea drumeţii pe la hanuri.”
Aşa cântam, pe la 18 ani, închipuindu-mi o iubire mai pură care, în mintea mea de nostalgică a trecutului imaginat, existase acum câteva decenii. Mi se părea că societatea comunistă, cu toate lipsurile şi mizeriile ei, permisese, prin lipsa consumerismului şi înaintea imaginii trucate a eului şi alterităţii sub care ne ascundem acum, existenţa unui sentiment neinfluenţat din exterior.
Penibil de naiv din partea mea. Şi atunci, ca şi acum, zarea a fost golită de albastru, şi cerul nostru este numai o vedenie pe care încerc să mi-o prelungesc prin fragmente disparate de poezii.
