Cocotel’s Weblog

Singura poezie din lume este în mine. Mi-am dat seama de mult, de pe la primele episeade depresive , momente de revelaţie şi epifanii. Totuşi, mă trezesc iar căutând frumuseţe pe dinafară, şi mă tai dinou. Totul e plin de cuţite: cerul are nori-cuţite, din care plouă cu picuri tăioşi. Iarba ascunde cuţitele, şi văd tăieturile doar a doua zi. Oamenii scuipă, din când în când, câte o lamă direct pe pielea antebraţelor mele.

Şi totuşi, mă văd închizând ochii şi transpunând o poezie undeva, oriunde, într-un om, un tablou, un dulăpior frumos, o idee criminală. Scriu cu cerneală albă peste cuţite reale şi imaginare, nu mai fac discriminări, umplu lumea de cuvinte şi apoi le văd cum se taie, se ascut, îmi întorc spatele.

Măcar dacă s-ar despica cerul, am vedea degetele de la piciorul lui dumnezeu. Aşa, în sfera noastră de dogme şi cuţite, ne ciocnim unii de alţii şi de nihilism, şi ajungem să credem că şi divinitatea este tot o poezie a cuiva, malinterpretată de alţii, şi să renunţăm la voinţa de a ne mai agita atât. Sau, ca şi mine, poate ajung unii să audă mişcările îndepărtate ale unui zeu indiferent, la care să-şi dorească să ajungă imediat. Măcar pentru a face o călătorie.