Atemporal
Vara asta nu-i destul de caldă, sau e prea fierbinte ca să ies din cortul meu de octombrie. Lumina şi cerul albastru poartă fanteziile nopţilor cu halbe de bere din plastic, frigul de după 11 seara disparează imaginea costumului de baie pe care l-am purtat doar o dată, doamne, parcă era vară! Mi-am pierdut pe undeva măsurătorile timpului la care ţineam, ca să văd altceva decât un nou-născut urât şi bătrân când mă gândesc la mine. Acum sunt eu şi imaginile altor fete, trecute, ca să nu spun moarte, dar uite că, totuşi, am spus. Acum nu mai este un prezent-scurgere, ci un instantaneu la care să mă uit într-un viitor-fantezie, la care nu am cum să privesc, în lipsa măsurătorilor. Nu este timp, nu este decât un mine , şi în mine sunt regrete, căci nu ne amintim decât de lucrurile rele.
vad, la fereastra ta, tarziu…
o lumina veche de 20 de ani isi pierde farmecul. Inocenta n-am fost de mult, dar macar putin entuziasm fata de existenta, mai putin pragmatism in actiuni si, poate, un pic de vis in care sa chiar cred. Incep sa scriu cum vorbesc, si nu mi s-ar putea intampla nimic mai rau decat atat. Decat, poate, daca as incepe sa gandesc in echivalenta cu ce-mi iese pe gura. Atunci ar fi grav.
Imi caut prin ochi si prin par un copil sau o fata, si nu gasesc decat eul prafuit de acum si niste poze color sterse, care nu pot fi sigura ca sunt ipostaze ale coco-ului care a fost, si nu doar clisee ideatice despre anumite puncte ale existentei. Ma caut mai mult inafara mea decat in mine, am existat de mult inafara unei materialitati sau temporalitati definibile prin imanent, si sunt in continuare maidegraba exterioara timpului si spatiului pe care sed. Imi definesc starea de a fi in prezent prin gesturi de tipul rontaitului sau tinutului de mana cu cineva. Orice altceva as face,ies din oul spatiu-timp care poate fi, de exemplu, prins intr-o fotografie.
Privesc, deci exist
Îmi măsor timpul în lumină, şi zilele de vară sunt un spaţiu al soarelui infinit. Noaptea aduce stropi de conştiinţă urbană a cerului înstelat, şi grămezi de iarbă cosită prin parcuri. Am aşteptat vara asta toată iarna, aşa cum aştept toamna acum. Can you hear this autumn song, summer move forward and stitch me the fabric of fall, tralala.
Îmi măsor timpul în viitoruri graţioase, rochii pentru orice sezon, cu vedere la podiumurile vară-iarnă 2008. Sandale pentru praful fierbinte de acum şi cizme negre, cu şireturi, pentru ploile de peste câteva luni. Aştept învierea dorinţei de a-mi “purta ochii negrii ca noaptea”, cu buze roşii şi unghii vopsite în culori de viaţă caldă pe ploaie rece. Uit în dulap rochia nouă, nepurată încă, pe care am prins în modelul fustelor bunicii toate cele 20 de veri şi fiecare vis despre vară. Îmi uit părul despletit şi parfumul, şi îngheţata, amnezie sau negaţie absolută a prezentului în favoarea unui viitor care permite fantezii. Am aşteptat vara asta mai mult de 6 luni. Nu cred că timpul din mine are prezent, ci doar trecut pus în rame încrustate fantezist şi viitor văzut prin perdele de dantelă fină. Atunci eu nu sunt decât amintirea unei lumi trecute şi anticiparea unui viitor nedefiit, iar prezentul meu este doar momentul în care aceste două extreme se contopesc şi îmi permit să le admir sau să le dispreţuiesc.
Printre cuvintele mele se preling îndoieli doar când le privesc de la mai mult de o zi depărtare. Dacă le mai simt încă pe vârfurile degetelor, atunci orice tentativă de a le privi altfel decât cu ochi de îndrăgostită mă aduce pe marginea dubiilor asupra restului existenţei mele, care nu se conturează prin combinaţii de litere romane. Dar după aproximativ 24 de ore apare posibilitatea unor dubii, sau apare, ieşind din blur şi cu tot mai mulţi pixeli, realitatea tangibilă a unei mâini calde, sau câteva şuviţe scurte şi ondulate, care poartă mirosul despărţirii de verbalitate. Pot privi în urmă spre foile sau spaţiul digital pătate de cuvintele mele, şi pot să simt că aş putea exista în lipsa lor. Dar nu pot să cred. E o usturime enervantă care mi se întine peste piele, apoi încep să mă doară încheieturile şi lumea tactilă, sonoră, colorată ca acea rochie de bal mascat se prăfuieşte cu toţi anii mei de formulări.
Iubire în mine sau înafara mea, sau, mai bine, cuvintele din mine şi el de lângă mine. Propoziţii fără predicat, când viaţa mea nu are plot, ci doar devenire. Acţiunea s-a pirdut în refuzul meiu de a renunţa la cognitiv, şi filmele thriller şi dramele sunt declasate de horror şi comedii. Nu am părăsit spaţiul-colivie al grădinii acesteia în care am locuit vreo 6 ani de mai multe zile. Aştept din nou vara, ce e afară acum şi ce e în mine nu se armonizează pentru a rezulta în conceptul “vară”. Pielea mea albă refuză orice raze, râsete, recidive frenetice ale unor amintiri prea încărcate cu ardoare.
In timp
Imi masor timpul in fericiri trecute: o saptamana de la inceputul vacantei, patru luni de la betia in care am efuzionat in iubir cliseistica, sapte luni de la craciun, anul nou si ziua mea, topite intr-o treime caramelizata printre frigul gri al iernii de care inca nu am scapat prin unele colturi ale mintii. Am asteptat soarele ca pe o promisiune cu substrat de inghetata, si acum privesc in viitor la toamna si la agitatie si miscare vie. Nu masor viitorul, il vad in pete de culoare.
Am in cap un infinit de metafore, intre locuri comune si conexiuni personalizate, irationale din exterior, pentru caldura topita si umeda a prezentului. Imi masor timpul in temperatura. Iubirea e calda si vesela iarna, cand vreau sa fiu in bratele lui, si e un zambet inrosit pe canicula, cand il vad numai seara. Toamna sunt farduri si manusi, primavara sunt esarfe colorate. Vara asta sunt rochii inflorate si trandafiri in pamant, pe care ii vad de la geam fara sa ma apropiu de ei. Si inghetata de visine, si balsam pentru buzele de care ma musc. Vara asta este o recuperare a relatiilor neglijate, si nervi pentru ca nu mai apuc sa citesc, si plictiseala pe banci in parc, avand ca fundal masini si claxoane de nunta.
“Inside is the only way out”
“Summer move forward and stitch me the fabric of fall
Wrap life in the brilliance of death to humble us all
How sweet is the day
I’m craving a darkness
As I sit tucked away with my back to the wall”
Am asteptat vara ca pe o salvare tiguitoare pe strazile prafuite de la marginea orasului, si a interziat cu zgomot, a ajuns prea tarziu iar acum ma umple de resentimente.
the taste of dried-up hopes in my mouth – dap, inca o vacanta si a trecut un an si tot eu. doar eu. Nu s-a intamplat nimic, nu s-a schimbat lumea destul de brusc pentru ca cineva sa observe. Mi-am uitat gandurile si imi amintesc schite facute cu pixul pe hartie de xerox. Oameni stick-figures. Smiley-faces. prea multa engleza, nu destula germana, japoneza mult prea putin. Mi-au mai ramas doar 2-3 cantarete din franceza care era, in alta viata, un model existential si un idol (chip de lemn).
Inca o vara mult asteptata si prea calda. Intre praf si tantari, intre mine si mintea mea.
