vad, la fereastra ta, tarziu…
o lumina veche de 20 de ani isi pierde farmecul. Inocenta n-am fost de mult, dar macar putin entuziasm fata de existenta, mai putin pragmatism in actiuni si, poate, un pic de vis in care sa chiar cred. Incep sa scriu cum vorbesc, si nu mi s-ar putea intampla nimic mai rau decat atat. Decat, poate, daca as incepe sa gandesc in echivalenta cu ce-mi iese pe gura. Atunci ar fi grav.
Imi caut prin ochi si prin par un copil sau o fata, si nu gasesc decat eul prafuit de acum si niste poze color sterse, care nu pot fi sigura ca sunt ipostaze ale coco-ului care a fost, si nu doar clisee ideatice despre anumite puncte ale existentei. Ma caut mai mult inafara mea decat in mine, am existat de mult inafara unei materialitati sau temporalitati definibile prin imanent, si sunt in continuare maidegraba exterioara timpului si spatiului pe care sed. Imi definesc starea de a fi in prezent prin gesturi de tipul rontaitului sau tinutului de mana cu cineva. Orice altceva as face,ies din oul spatiu-timp care poate fi, de exemplu, prins intr-o fotografie.
