ok, gata, m-am saturat
Mai vine odata toamna, si tu tocmai incerc sa-mi aduc aminte de augustul de anul trecut. Si a fost acelasi lucru, tot eu am fost, si tot caldura de acum, cu iarba uscata si vant ca mila divina. repetitivitatea este locul stupid de constrictiv in care fug cand ma agaseaza lumea, si in acelasi timp reuseste sa devina argumetul final in dezbaterea utilitatii existentei mele.
Nu mai sunt decat usi, iar eu preferam ferestrele. Usile astea nici macar n-au iala, ce saracie, si trebuie sa ma inchid i n buda ca sa scap de mine.
Am lista mea
Let me wrap myself around you
Let you show me how I see
And when you come back in from nowhere
Do you ever think of me?
Mi-am analizat şi interpretat ambiţii, emoţii, amintiri, până la punctul în care am ajuns să mă văd ca o înşiruire de complexe, prea puţin un complex de criterii. Prea puţin uman, deci incorect; subiectivă cum sunt atunci când eu sunt subiectul. Nu am oglinzi exterioare şi nici nu le vreau, mai bine cu subiectivul meu decât cu al altora, şi totuşi, ei… Ei sunt începutul şi sfârşitul umanului, al omnescului şi al umanităţii. Lumea în care exist se rezumă la mine, spaţiu şi Ei. Timpul este creaţia lor.
Eu sunt prin ei intervenţional, sunt un rezultat al existenţei lor, dar nu al conştiinţei lor. În egocentrismul meu, i fail să îi văd ca influenţaţi de mine, dar şi să-mi văd fiinţa confirmată de către ei. În cutiuţa stupidă şi fragilă formată de ideile mele despre existenţă stăm cu toţii înghesuiţi, ne ţinem de mâini, formăm o ciudată stea în trei colţuri şi eu sunt o păpuşă, şi ei sunt păpuşi. În ridicolul conştiinţei mele, eu am două forme între care alternez: păpuşă sau conştient. Sunt o păpuşă simplă şi un conştient nedefinibil, la care-mi place să lucrez şi să migălesc. Ei sunt păpuşi schematice, calde, care mă ţin cumva restrictiv de mâini, şi lumea este o cutie de carton ros şi umed, cu pereţii acoperiţi de proiecţii schimbătoare pe care îmi place să le privesc, dar, dacă le pipăi, simt doar carton mucegăit.
