is it just the same time of year, when you think that you don’t really care?
Mi-aş şterge ultimul an de pe corp, de pe talie si coapse, printr-un act de autosacrificiu ritual către vreo zeitate interesată de timp, şi de efectele acestuia asupra persoanei mele. “Paint your face with what you like” – o să-mi redesenez persoana, în liniile terminării liceului şi în culorile lumii care este acum a mea.
Mi-am conturat ochii cu negru, să se vadă mai bine, să văd lumea ca pe o lumină de la capătul tunelului de kohl. Mi-am lăsat unghiile să crească, ascuţite şi tari, parcă sunt arme, parcă sunt făcute să fie înfipte în antebraţ, să rănească şi să oprească îndepărtările posibile. Mi-am crescut părul, îl las să crească de un an de zile şi acum am adunat în el vreo 4-5 culori diferite. Poate-mi pictez părul toamna asta. Poate-mi colorez unghiile cu roşu şi-mi dau cu ruj.
Old, faithful eyes
patinez. Stânga-dreapta şi balans în poziţii contorsionate. Ajung foarte rar cu fundul pe gheaţă, şi cu atât mai mult îi simt apropierea rece, parcă mă doare, parcă vreau să mă întind pe spate şi să mă uit la cer dar nu este cer. Este gri şi frig, şi ghiaţa sub mine. Rece, alunecoasă, familiar in a way i wish i could forget all about.
Nu am multe poze cu mine aici. Sunt toate pe la Zalau, prin sertare înţepenite, sau in foldere din fundul calculatorului, si am uitat de ele. Nu mă uit la poze, de obicei, decât atunci când le pot vedea exact dupa ce au fost facute. Nu îmi place să-mi răsfoiesc albumele vechi de câţiva ani, pentru că nu mă recunosc în fata prea slabă de acum 5, în fata tăcută de acum 3, şi cu atât mai puţin în copilul încrezător de acum 10. Nu sunt eu aceea, şi mi se face greaţă când mă gândesc la fetele din poze ca şi cum ar fi părţi ale mele. Parcă, într-un impuls canibalic, aş fi înghiţit copilul, fata, adolescenta. Parcă le-aş fi deschis craniile şi le-aş fi mestecat în grabă esenţa existenţei. Le cunosc, parcă am fi prietene şi parcă le-aş înţelege fiecare raţiune, fiecare tristeţe. Au trecut prin mine. Nu există în mine. Oamenii aceia au trecut prin mine ca sustenenţă şi au încetat să mai existe demult. Ţin închise cadavrele lor între folii de albume, sicrie de sticlă în cimitire de plastic.
Mă recunosc din când în când în alte poze, în oameni vii sau morţi, dar nu ucişi de mine. Îmi recunosc ascunzişurile în spatele părului vreunei femei, în fustele vreunei curtezane, prin buzunarele hainei unui bărbat cu părul negru. Acolo sunt eu, şi pot găsi ce am fost şi ce voi fi tot acolo. Soulmates sau prieteni necunoscuţi, oameni fără nume, aşa cum nici eu nu îmi recunosc numele ca prieten, ca şuviţă de păr sau ca jupon de dantelă, parte din mine.
Plouă de prea mult timp
12 grade afară, şi plouă neîncetat de azi-noapte. Port o haină de iarnă peste bluza cu guler, dar degetele care îmi ies din mâneci cât să ajungă la taste sunt reci şi mă dor. M-am separat de ele cu un zid de căldură, în toamna asta abia începută, şi care a reuşit deja să îngheţe. trec prin procesul reapropierii extremităţilor, tastez până când sângele circulă şi încheieturile nu mă mai dor.
Ieri noapte, când nu puteam dormi de ploaie şi de vânt, am ascultat colinzi americane pe youtube (nu e păcat dacă nu e limba bunicului şi cuvintele nu sunt sfinte, sfinţite prin credinţa care-mi încălzea iernile copilăriei). Totuşi, parcă e prea devreme pentru tot frigul ăsta. Mai sunt trei luni pânţă la Crăciun, un sfert de an, doamne, ce o să fac atâtea zile, cum o să suport frigul?
Dacă se mai face cald luna asta, o să port costumul nou de baie cumparat de la reduceri. Dacă se repetă frigul anilor trecuţi, voi trece iar prin paşii sentimentului de alienare prin lipsa căldurii, ca senzaţie echivalată, de conştiinţa mea trasată într-o formă veche, cu starea de trăire în sinte, cu viaţa. Căldura este prinsă în mâinile lor, şi trec dinou în spatele gratiilolr cavoului meu de jumătate de an, prin care de-abia încape un braţ musculos, cu palma sa uscată şi caldă.
mss black and white, she’s never seen a shade of grey
As vrea sa te fac sa ma vezi ca persoana spre care aspir, si apoi imi schimb aspiratiile si ma intreb pe unde a esuat intelegerea ta asupra personalitatii mele.
Mi-as fi dorit o inima simpla si un sentiment pur. As fi vrut ochi mari, cu o privire inocenta, osatura delicata, nevoia de a fi protejata mereu. Mi-am dorit sa fiu opusul fetei-femeie cu trasaturi clare si frica de slabiciune, cu reflexe defensive fata de scenele emotionale, cu prea multe cotloane si complicatii si mici traume construite in atat de putini ani si atat de vagi experiente. Maybe it’s all in my head, dar lumea din jur ajunge warped prin ce am in cap catre sufletul meu, receptiv de altfel. Accept o imbratisare si forme subtile de grija, dar nu pot sa primesc gesturi protective care insinueaza ca as avea nevoie de ajutor. Si cel mai umilitor e ca stiu si recunosc toate chestiile astea, in scris, dar nu pot sa vorbesc si nu pot sa indic, nu pot, in prezenta nimanui, sa ma gandesc sincer la posibilitatea de a deveni vulnerabila. Nu e lipsa de incredere. E doar paranoia nascuta din experienta fragila si idei trecute in imagini si muzica, de prea mult cugetat.;
Orice, înafară de ce simt pentru tine, poate fi redat în cuvinte
E 11 septembrie şi pământul nu a dispărut într-o gaură neagră.
Dacă laşi o sticlă deschisă de Coca Cola Zero deschisă afară pentru mai multe zile, sucul ,negru şi spumos de obicei, pe lângă că devine apă plată cu gust ciudat, se face roşu. Poate că ar trebui să expunem găurile negre la oxigen şi poluare sentimentală, şi ar deveni roşii-transparente şi absolut plate.
Am unghiile prea lungi, prea ascuţite, de fiecare dată când strâng pumnii îmi las urme dureroase în palme. M-am zgâriat de mai multe ori din greşeală. Poate o să-mi scot un ochi data viitoare când îmi bag părul după ureche. Oare sunt arme albe?
Nu mi se leagă niciun gând fluid, văd numai pete peste perdele, geamuri, cer. Nu a trecut nimic, niciodată nu trece nimic, toate rămân în mine şi nu ştiu de ce unora li se pare că la 20 de ani eşti tânăr. Normal, eşti mai puţin bătrân decât la 30, 40, 50, dar nu am mai fost tânără de la 16 ani. Am un deluşor de cutii de farduri, şi cu ele îmi pictez pe faţă zâmbete foarte realiste, care ascund vreo 7 ani de viaţă. După primii treisprezece, fiecare a început să lase urme, cicatrici de acoperit cu farduri. Pe la 50, probabil că mi se va părea că viaţa e scurtă. Acum îmi pare imposibil de întinsă, un elastic din ăla cum aveau chiloţii mai demult, care cedează şi se răreşte până te trezeşti că nu mai e elastic deloc, numai o sfoară subţire şi inutilă.
Şi totuşi, pe la 50 de ani mi-e tare frică să nu-mi măsor timpul în ne-terminat, sau, şi mai rău, în ne-începuturi.
retrospectiv
Am avut cândva blugi rupţi şi uzaţi, ghete de punker sau de soldat (şi îmi plăcea să cred că sunt un fel de soldat, în armata de copii cu părul vâlvoi), lanţuri şi piele la gât şi pe braţe. Mi-am vopsit unghiile şi pleoapele negre, gri, mi-am vopsit buzele roşu, mov, argintiu, şi mi-am închipuit că pielea mea albă şi fardul întins mă fac frumoasă, frumoasă cum oamenii nu ştiu să fie decât uneori, poate o noapte pe an. Mi-am vopsit, tapat, fixat, permanentat, moaţat părul până la exasperarea privitorilor. Am refuzat ani întregi să îmi scot garderoba din schema cromatică maro-negru-gri. Am purtata fuste prea scurte peste ciorapi opaci, şi am refuzat să-mi expun clavicula. Împotriva curentului, reprezentat de colegele cu funde în păr şi decolteu prematur din generală, oraşul pitic şi cel prăfuit din liceu (în al doilea am învăţat că şi negrul e un curent, am trecut pe gri), m-am simţit un pic, puţin de tot rebelă.
Mi-a luat vreo doi ani şi multă tăcere interioară ca să-mi las deoparte pielea şi fardurile şi să stau toată noaptea la poveşti, rezemată de un gard sau plimbându-mă pe o stradă goală cu ea şi cu emoţiile verii.
Parcă am photoshop în cap, curăţ trecutul şi îi privesc doar părţile frumoase. Într-un impuls pe care nu-l conştientizez decât post-eveniment, din nevoia umană a rememorării unei presupuse vârste de aur, captez în minte o ipostază trecută a mea şi o transform în idol, dar nu în ideal. Imposibilitatea de a mă îngrăşa, blocată în alura vulnerabilă de fotomodel emanciat, inocenţa perversă, duritatea de fată de la ţară, gata de măritiş pe la 16 ani, imunitatea la orice boală venită dinafară (inclusiv iubire, inclusiv ură) sunt contraargumentate automat de raţiunea mea ucigătoare de visuri prin conştiinţa faptului că nu aş renunţa în nici un caz la eul meu actual. L-aş îmbunătăţi, desigur, şi adaug mereu câte ceva, dar n-aş da nimic, pentru nici un fel de troc.
Insomniac
“ There are some nights when
sleep plays coy,
aloof and disdainful.
And all the wiles
that I employ to win
its service to my side
are useless as wounded pride,
and much more painful. “
Maya Angelou
Nu e decât miezul nopţii, şi eu nu am decât 20 de ani şi mai mult de jumate şi camera asta e bântuită de un duh rău, sau sunt eu paranoică, mi-e frică de noapte. Îl descânt oricum, să iasă, să plece, cum îmi cânt mie câteodată: mai ia o înghiţitură, ieşi din corpul ăsta şi pleacă din convenţiile altora.
Încă nu este ora confesiunilor necenzurate (fără vulgar aici, înafara vulgarului inerent naturii umane). Ca să citez din romanul ridicol de sexed-up pe care l-am citit recent: “4 am knows all my secrets”. Dar sper să noaptea asta nu mă va mai duce până pe acele culmi ale disperării. Pentru asta am în geantă cutia zornăitoare cu pastile de dormit – din plante, mind you, căci cele prescrise de medic transformă somnul într-o stare de apatie constantă, parcă aduc în mine holuri de spital mirosind a antibiotic şi dorinţa neputincioasă de a întinde mâna spre cer, prin fereastră.
“I hope that my sanity covers the cost
To remove the stain of my love
Paper maché
Come all ye reborn
Blow off my horn
I’m driving real hard
This is love, this is porn
God will forgive me
But I, I whip myself with scorn, scorn”
Dap, e toamnă, şi este la fel de otrăvitoare ca în fiecare an. Toate siguranţele oferite de căldură devin ridicol de transparente odată cu primul vânt care îmi face ochii să lăcrimeze. Pereţii stabili, cu ferestre largi şi mult aer cald sunt acum paravane de hârtie găurită, prin care pot să-mi văd prea clar fragmente din corpul prea bătrân la 20 de ani. dacă doar câţiva ani lasă atâtea urme slinoase peste mine, pe când termin facultatea sunt sigură că voi ajunge să urăsc orice tip de suprafaţă oglinditoare. Inclusiv pe mine. Inclusiv pe ceilalţi.
