Cocotel’s Weblog

Cred că am purtat un război noaptea trecută, deşi nu-mi mai amintesc bine detaliile. M-am trezit cu sentimentul că de-abia am mai scăpat cu viaţă. Poate că e timpul să mă întorc la psihanaliză, poate mi-am deşirat împletitura până la 4 ani in the past, şi acum sunt o fată la liceu, nu ştiu cât de scurte să-mi port fustele şi nu-mi dau seama ce am în cap. Nu e o maşinărie. Nu pot şi nu vreau să mă lupt cu orice aş avea în cap. Sunt genul de om care evită să facă efort fără vreun scop important. Nu-mi spune că e lene, pentru mine e raţionalizarea energiilor limitate de care dispun.

Parcă m-am împiedicat de propriile picioare şi ultimii 3 ani au dispărut din conştiinţa mea. Nu aşa vroiam să-i şterg, îmi pare rău, i take it back, vreau înapoi abilitatea de a-mi recunoaşte realităţile personale. Credeam că am învăţat, cam pe la majorat, să accept că nu-s în stare să-mi dau o definiţie şi să-mi scriu manualul de instrucţiuni. Totuşi, acum mă trezesc după un vis ciudat, de vreo 7-8 luni, în care îmi închipuiam că ştiu ce fel de om sunt şi-mi făceam planuri de viitor. come on, we got over that by now. Orice planuri mi-aş face, intenţiile mi se schimbă la trezirea din vis. O să dau vina pe memoria mea cam faulty.

Oricum, ce vreau să spun prin”fel de om”, când toată lumea vorbeşte de oameni unici.. De special snowflakes. Mă duc la cumpărături şi sunt sigură că multă lume mai are rujul ăsta întins peste gură, fondul de ten exact ca al meu pe frunte, pe nas, dar nimeni nu le-a combinat exact ca mine, cu fardurile mele, cu rimelul meu, cu pudra bronzanta. Whatever god made me, i can make me different.