selfish
Every word I ever write down is about me. Never mind what it’s about, never mind if I claim it’s fiction, in the end it’s just insight into this freak that I am. Even when I talk about other people, it’s ultimatively just my take on them, my view on the world and its inhabitants and, within these views, there’s me. This woman of 20, sitting at her desk in front of her keyboard with, alternatively, her mind or her fingertips overflowing with thought words. Worded ideas. My every understanding of life is construed to be articulated, even if it mostly ends up being spoken solely in my head. i talk to myself all the time, just not outloud.
It’s not midnight, but today’s dreary. And i’m quite weary, i must add, of natural things such as illness and unhappiness. I’m weary of my own failure to act, and of my grand ability to make up excuses which spare me from acting. I’m scared, today, in remembrance of a dream I had a couple of months ago that now seems to come true, come back to life as a gruesome zombie, its rotten flesh hardly bearing resemblance to that vision i had in my sleep, and it horrifies me with the perspective of a thoroughly unhappy ending to this tale.
În stare de asediu
Afară e ploaie de toamnă şi criză economică. Pe lângă biroul meu plutesc ziare cu literatură şi criză economică. Sunt în stare de asediu şi criza din mine surclasează foametea mondială. Nici nu mai are rost să donez mese pe freerice.com. Nici nu mai există motive să găsim surse de energie alternative, să nu mai poluăm planeta, să ne transformăm în iepuri mâncători de morcovi şi varză.
Nici nu mai are sens să mă duc la cursul ăsta enervant de vineri, să-mi iau examenele de gramatică, să gândesc optimist sau să încerc să dorm la noapte. Cui îi trebuie somn, oricum, poţi dormi în mormânt, sunt un zombie cu ochi încercănaţi înlăcrimaţi încărcaţi cu negarea lumii pe care mi-am construit-o. Singurul petec de pământ pe care l-am ales intenţionat, ca să am pe ce-mi odihni genunchii uzaţi de atâta stat pe scaun, e inundat de ploaie, şi nu poţi lua în poală pământul, dar îl poţi săruta şi strânge în pumni. Dacă nu te despart de el străzi ude, maşini şi ziduri de beton.
Spre norii de ploaie, coloraţi azi în nuanţa mea preferată de gri, aş vrea să urlu şi să trag săgeţi: apără-mă de lume, furtună minoră, sau abandonează-mă pe marginea unui şanţ, să miaun patetic la maşinile din parcare, numai nu mă lăsa singură în cavoul craniului ăstuia plin de ecouri şi de fisuri prin care intră vânt, dar nu şi lumină. Vântul, înţelegi, dar nu şi lumina.
