În stare de asediu
Afară e ploaie de toamnă şi criză economică. Pe lângă biroul meu plutesc ziare cu literatură şi criză economică. Sunt în stare de asediu şi criza din mine surclasează foametea mondială. Nici nu mai are rost să donez mese pe freerice.com. Nici nu mai există motive să găsim surse de energie alternative, să nu mai poluăm planeta, să ne transformăm în iepuri mâncători de morcovi şi varză.
Nici nu mai are sens să mă duc la cursul ăsta enervant de vineri, să-mi iau examenele de gramatică, să gândesc optimist sau să încerc să dorm la noapte. Cui îi trebuie somn, oricum, poţi dormi în mormânt, sunt un zombie cu ochi încercănaţi înlăcrimaţi încărcaţi cu negarea lumii pe care mi-am construit-o. Singurul petec de pământ pe care l-am ales intenţionat, ca să am pe ce-mi odihni genunchii uzaţi de atâta stat pe scaun, e inundat de ploaie, şi nu poţi lua în poală pământul, dar îl poţi săruta şi strânge în pumni. Dacă nu te despart de el străzi ude, maşini şi ziduri de beton.
Spre norii de ploaie, coloraţi azi în nuanţa mea preferată de gri, aş vrea să urlu şi să trag săgeţi: apără-mă de lume, furtună minoră, sau abandonează-mă pe marginea unui şanţ, să miaun patetic la maşinile din parcare, numai nu mă lăsa singură în cavoul craniului ăstuia plin de ecouri şi de fisuri prin care intră vânt, dar nu şi lumină. Vântul, înţelegi, dar nu şi lumina.
