I remember december
Imaginea bunicii, în pat, de-abia vorbind, dar întinzând mâna osoasă ca să-mi aranjeze părul după ureche, a tăiat negru şi ştergere prin anticiparea sărbătorilor. Bradul de care mă bucuram e, acum, podoaba făcută “chiar dacă, acolo…”, şi revul la munte,” zile în care s-ar putea să treacă, şi eu să fiu departe…”
Multe puncte de suspensie, în general. Şi multe încurajări: era de aşteptat, Doar nu poate trăi în veci. Acolo ajungem cu toţii. E foarte ciudat să o văd pe acea femeie care s-a luptat mereu cu viaţa, stând pe pat şi aşteptând să moară. E şi mai ciudat cât de uşor mă aliez cu ceata de mătuşi cu mâinile bătucite, care acceptă, prin filtrul religiozităţii sau al unui suflet uzat, atât de uşor realitatea morţii. Eu, cu dramele private din creierul meu, cu exploziile şi autodestructivitatea şi refuzul de a mă încadra într-o lume pragmatică şi resemnată la o apocalipsă continuă pe care mi le ştiam! Mă trezesc închisă într-un realism şi într-o raţiune perfect utile, adaptate existenţei cotidiene, şi atât de departe de realităţile mele interioare încât mă sperie. Probabil e de la medicamente. N-am de gând să renunţ la ele (it would kill me), dar sper că acceptarea asta universală se va extine şi asupra ideii că-mi pierd fragmente esenţiale din ideologie, că devin o mătuşă solidă, cu părul scurt şi nasul mare, religioasă şi obişnuită să spele morţii cum ai îngriji nişte păpuşi pe care nu le-ai iubit, care nu sunt rămăşiţele patetice ale unei femei care te-a crescut, te-a adorat, te-a învăţat să fii ce eşti. Sau ce ai fost. Poate că god meant for me to be o mătuşă din aia. Dar am ajuns o studentă clinically depressed, on drugs, cu mâini care tremură încontinuu şi apucături de prizonier odată resemnat, odată în plină rebeliune.
I know I make you cry, I know sometimes you want to die, but do you really feel alive without me?
Be honest with yourself, never lie to yourself, fakes and fears will make you hate yourself in the end. Bla bla kistch bla. but it’s always raining in my head.
Nu mai am nici o ambitie de a salva, prin vreun gest de suprem autosacrificiu, puritatea acestui sentiment pe care dumnezeul unic si necunoscut l-a plantat in mine. S-a uscat pamantul, doamne, si holda ta o sa moara dupa ce moare experimentul de laborator in care ai aruncat seminte. Deci, fara suparare. Fara zgarieturi si episoade suicidale. Vocile imi raspund prin tacere, si eu le dau replica finala, ignorandu-le mutenia demonstrativa. Nu, n-am nevoie de ajutor, i can ruin myself, thank you. Watch me.
20 de ani, scrie in fiecare fisa medicala (vorbesc, evident, de cele de anul asta. e clar ca a scris altceva in cele de anul trecut. si oricum, cine scrie cifra aia decisiva? atotputernicul medic sau atotstiutorul buletin sau enervant de tacutul dumnezeu?) Nu mai am litere. Le pierd printre carti neterminate si neincepute. Si printre degete. Le inec in gramatica si in vina restantelor, in mai multe feluri de moarte.
Dispari din mine – te reneg, stare umana personalizata. Nu-mi mai vorbi despre corpul meu, care nu este decat niste materie si chimicale in continua miscare circulara, pierzant energie pe parcurs. Nu-mi mai spune cum Eu sunt doar rezultatul excesului de energie din aceasta miscare, si cum ma voi consuma, si voi disparea, pentru ca asta fac: accelerez procesul. Disolutie si somn mult, mult de tot. Vreau sa traiesc intre dealuri, langa o padure, aproape de un rau. Vreau un caine si o pisica in apartamentul meu comunist de doua camere.
Anti-politic. Post-electoral. Write or die :)
Pornesti pe drum inca odata, copil bizar, cu parul zburlit (si nu in felul acela estetic). Te privesti in oglinda si-ti dai seama ca ti s-a parut, ca nu esti femeia din reviste, nici fetita pura, nici eroina vreunui razboi imaginar. Vino mai aproape. Nu te uita in alta parte. Te-ai spalat azi pe dinti? Unghiile iti arata oribil. De ce nu esti frumoasa, si desteapta, si buna, wholesome? De ce te urasti, si te supraevaluezi, si nu ti-e frica de tine? Iti accepti cam usor defectele. Esti cam grasuta, ce incerci sa faci, sa compensezi pentru lipsa de moralitate prin dulciuri? Nici macar nu meriti nimic din tot ce ti s-a oferit, nu te mai prosti singura. Esti prea buna la fabricat adevaruri instante. Adevarurile tale nu au substanta, pentru ca tu nu ai suflet nemuritor. Crezi ca toata arta/literatura/filozofia iti vor salva mintea micuta, dar te inseli, ce jalnic. O sa dispari, fara efecte speciale, pentru ca nu este nimic special la tine.
