The sky’d be so big that it broke my soul
Câteodată ciocolata este infinită şi îmi trebuie
picături+pastile+motănel
numai ca s-adorm înainte de 1
(1 este ora post-magică a pre-insomniei).
Am visat că ar trebui să-mi vopsesc unghiile
de la picioare în roşu.
M-am visat în rochii albe pe la gropi jilave
şi printre buruieni sânmihăieşti.
Am visat cam multe pentru patru ore, poate am visat
că visez.
Îmi plac punctele.
Tasta de spaţiu protestează: cuvintele
ar trebui legate unele de altele cu şnururi, ca să nu mai fie
nici imagini, nici litere,
să fie ziduri ale infinitului captiv.
Citat din mine, septembrie 2008:
http://www.youtube.com/watch?v=bAm0Xe2bTS4&feature=channel_page
Am trecut prin gară şi m-am uitat la trenuri. Nimic nu mai pare promiţător, nicio ambiţie nu mă mai motivează, şi toate ideile de până ieri sunt acum imagini ridicole, de la kistch la imposibil. Nu am iertat nimic, niciodată. Încredere şi tot felul de visuri despre lupte şi război care m-ar transforma într-un erou mi se par acum cele mai stupide presiuni cu care să mă încarc. Impotenţa sufletului ăstuia de a primi fără opoziţii nu mai este un obstacol de întrecut, ci un semn că ar trebui să mă abţin de la visat. Toată iluzia cotidianului cald din viitorul meu cu acel om bun, toate planurile evoluţiei mele, tot, vreau să spun că absolut nimic nu este exclus, tot ce sunt este imaginaţia mea isterică, maniacă, închisă în craniul unui cadavru depresiv.
Dramatizez. Îmi place să dramatizez. Oricât de mult aş scrie, vorbi, plânge, tot nu aş putea înconjura în cuvinte şi demonstraţii sentimentul ăsta ciudat de dureros şi prăfuit. Şi familiar, nu am uitat, parcă m-aş fi întors acasă. Mania nu mi se potriveşte, nu sunt de felul meu fericită, optimistă, energică, şi când mă port totuşi aşa, parcă e altcineva în pielea mea. Eu sunt roboţelul nefericit din spatele discursului logoreic. Eu sunt urletul dintre pereţii capului, la 3 dimineaţa, când rezolv integrame şi citesc ziare vechi şi-mi tremură mâinile. Eu sunt o pentagramă la încheietura stângă, cam atât.
Nu exist prin mine. Exist prin relaţionare cu exteriorul. Eu sunt o pentagramă, şi aş putea fi o stea, exteriorule, nu mă vezi? Uită-te la mine, exteriorule, plouă peste mine şi mi-e frig, sunt o stea fără căldură. Sunt o stea ascunsă pe sub brăţări şi mâneci lungi, exteriorule, sunt mică de tot şi nedefinită, foarte puţin diferită de orice altă pentagramă, exteriorule, uită-te, sunt mică de tot dar mă poţi vedea uneori.
Sunt o stea fără nume. Nu-mi plac numele. Am colţuri şi linii nu prea drepte, sunt o pentagramă, poţi să-mi spui „pentagrama aceea imperfectă de pe încheietura mâinii stângi a unei fete”. Nu am nici sex, nu am nevoie de sex, sunt ok şi fără. Nu te lăsa prostit de pielea ei şi de femininul cuvintelor stea şi pentagramă. Sunt o stea fără sex. Nu sunt nici de pe marte, nici de pe venus, dar e evident, doar sunt o stea, că sunt doar prin mine şi nu trebuie să fiu pe nimic. Am ajuns pe pielea asta de fată fără intenţie, dar rămân aici fără regrete. Sunt o stea, nu am intenţii, nu am regrete.
-se pare ca exist in cicluri de autonegare si redescoperiri dureroase. Unde mergem?
“Twilight” by Stephenie Meyer
Wtf is up with the hype around twilight??
As is the case with most american bestsellers of our time, Meyer’s novel is an underwhelming experience for the reader who expects to find an interesting or inovative piece of fiction. “Twilight” would hardly be of any interest to someone who has gone beyond “Harry Potter” in their reading experience, and as for its originality, it could be classed among the endless row of easy fiction with the typical construct of Hollywood’s romantic comedies.
It can be argued that the book is aimed at a younger audience. One must keep in mind, however, that for a young reader to encounter such low-quality writing could leave a mark for the worse on their impression of literature in general.
In order to devine the novel’s shortcomings, one must start by observing its main character. Bella is the narator of the story, so insight into her mind is plentyfull. She, like most other teenage protagonists meant to inspire affection in the reader, sees herself as a plain, average girl. It is strongly hinted, however, that she is anything but. This 17 year old girl moves in with her father, in a small town, dramatically sacrificing her own happyness for her mother’s sake. She never complains out loud, ofcourse, but the reader is made to understand the weight of her self-sacrifice. The world trought her eyes seems bleak, her new schoolmates quite boring, until she developps a sort of obsession for a strange family atending her highschool: the Cullens.
Edward Cullen is imediately dealt the role of main male lead. Our teenage narator mentally showers him in compliments so exaggerated they just scream “superhuman”. Her humble assertions of her own qualities don’t seem to make her feel in any way inferior to this incredibly hyperbolised young man. He, however, for plot’s sake, one might guess, completely abhorres her. It later turns out, predictably, that he was only avoiding her to protect her from himself. And the well-intended boy quickliy renounces his good intentions and pursues her romantically.
The relationship between these two could be viewed as an inappropriate read for any young teenager: there are strong hints of mysoginism in their interractions. Edward tends to patronise Bella, which is understandable, given their great age difference, but it is not conductive to a healthy romantic relationship. She follows his lead with little opposition, even as he makes her do things she would rather not do or specifically dislikes. When she is in trouble, he saves her. When there are decisions to make, he makes them for her. Also, he watches her while she sleeps, which is a disturbing notion in itsself. An inoccent female reader could easily get the wrong image of a normal relationship between man and woman from these two characers’ unnatural interaction.
Other characteristics of Meyer’s book include a greatly simplified view of the world, clicheisation of the amerindian culture, and the worn image of the reformed bad guys: vampires with a conscience. Also, notably, sparkling vampires, which is, perhaps, the only entertaining feature to be found in the novel.
To conclude this rather mean-spirited review, I feel I must make the writer’s apology: given the fame of her work, and as such, the income it provided her, one can safely assume that Stephanie Meyer made the choice to present the world with another piece of awful, hopefully soon-to-be-forgotten novel and live a life of comfort, instead of practicing the noble profession of a starving artist.
200 RON (intrarea in rai costa doua milioane)
Strigoaica, strigoaica! Arde vrajitoarea!
Pacatele mi le numar in deziluzii si scapari de temperament. Am unghii tot mai ascutite, piele tot mai alba. Caut frumusetea in imperfectiuni si noutatea in abisul unei idei vechi de 21 de ani. Cerul pica, gri si umed, peste preoteasa noptilor de iunie cu dansuri si flori. Mi-au luat foc altarele, doamne, incerci sa-mi comunici ceva? Nu vor sa ma primeasca in biserica, le-am incalcat ipocriziile doctrinare, si n-am de gand sa cersesc un adapost din fata furtunii. Lasa cerul in pace. Nu exista pace in cer.
Ma ustura pielea – sunt alergica la debitatiile proprii, din momentul in care se extind inafara spatiului gri din creierul meu, imi devin toxice. Vreau sa le zgariu, vreau sa le rup. Degetele imi picura torential, blup, blup, cuvantare, monolog. Monolog in fata auditoriului (care sunt) si a protestatarilor (tot eu). Greva, militanti (ego), demonstratie cu pancarte si sloganuri strigate in cor (de mine). E razboi civil, fratilor. E revolutie, anti-revolutie, contra-miscare,si majoritatea luptatorilor sunt anarhisti. Presedintele dizolva parlamentul. Stare de asediu. Bombardam?
If this is giving up, then i’m giving up
http://www.youtube.com/watch?v=JzigDWOweVw
Tot frigul de afară se concentrează în gleznele mele, aduce iarna până în pat, prin ferestre, prin şosete. Mi-am tăiat unghiile, dar nu sunt mai puţin ascuţite.
Infernul nu sunt ceilalţi. Ei au doar vagi aptitudini de temniceri, doar puţină tortură, ferestre mici cu petece de cer. Infernul sunt eu. Niciun foc etern nu ustură şi nu mistuie atât cât vâlvătaia din creierul meu. Nimeni n-ar putea să inventeze o tortură atât de personalizată cât reuşeşte mintea mea să o producă, şi mă conturez în ipostaze interminabile de victimă, torţionar, spectator, dumnezeu. Stingerea nu există, e un ideal intangibil, sunt în temniţele inchiziţiei şi mă rod şobolanii.
În beciul cu morţii putrezesc întrupările eurilor de alaltăieri. Miroase a mortăciune în capul meu, a piele înverzită, păr şi unghii care încă mai cresc. Autocrucificare, şi eu ca marie îndurerată, şi eu ca Pilat, ca farisei multipli. Unghii înfipte în pielea transparentă de pe antebraţ, în cicatrici, în răni deschise. Imaginea mamei, a iubirii, a pierzaniei. Tac înafară. Tac înainte. “Mâine” e un blestem aruncat asupra mea cu cele mai bune intenţii.
So i’m taking these pills for to fill up my soul
Timpul s-a concentrat într-o masă de vapori cenuşii, care-mi lasă pielea lipicioasă şi buzele muşcate. respir timp. Mi-am tăiat părul, mi-am scurtat visele.
Stau în pat de trei ore, mă uit pe geam, mă uit în mine, şi văd tot gri. Negare de materie şi amorfism pozitiv. Nu vreau să văd piele şi carne, nici unghii, degete, braţe – numai cer.
Gândurile se întrepătrund cu spaţiile goale. Mi-e frică să nu se prelungească tăcerile din mine, să nu ajung o legumă cu pleoape lăsate şi buze umede. Mă caut printre goluri.
Zbor în ceva depărtare, în amintirea revoltelor trecute. Mă îngrop de vie în compromisuri pe care nici măcar nu le pot privi în faţă. Spaţiu-tampon între mine şi realităţile mele, între unghii-pe-taste şi acceptarea propriilor eşecuri. Epic fail.
În sepia (sau nuanţe de gri)
Am ajuns din nou la acel loc din conştiinţa mea, metamorfozată în dealurile din jurul Sânmihaiului, în care orizontul îmi apare ca infinit, monoton şi, în final, indezirabil. Mă văd, aşezată sub vreun măr sălbatic, în forma mea androgină de pe la 10-11 ani, cu mintea curăţată de vânt. Sunt dealuri line şi urcuşuri abrupte, ciuperci albe, flori mărunte şi joase, şi, într-o latură, pădurea. Parcă îl văd pe bunic în cocie, chemându-mă la marginea copacilor, să culegem hiribe. Parcă mă ating culorile simple de atunci, cuvintele simple cu care exprimam emoţii curate. Prin spatele creierului meu, nu mai pot găsi nici râsul, nici cuvintele sau bunicul.
Nostalgia vârstei de aur nu mi-e caracteristică. Inocenţa e o virtute care nu-mi aparţine, şi nu mi-o doresc. De fapt, din viziunile ultimilor ani ai copilăriei mele, mă cheamă numai dealurile şi vântul.
Mă îndepărtez jenant de greu de formulări kitschoase. Parcă orice flashback as avea ajunge încastrat în clişee de rememorare a fericirii trecute. Dar din memoria mea nu s-au şters nici multele nefericiri, resentimente, dezamăgiri ale gândirii mele de ţărăncuţă. Pur şi simplu, în perioada aceea de iarbă infinită, şi durerea era un sentiment curat.
