Mi-am taiat ungiile pana in carne, si tot reusesc sa mi le infing in scalp. Tamplele canta melodia ezitarilor dintotdeauna.
“I may hate myself in the morning, but I’m gonna love you tonight”, versuri de country american, si tot snobismul s-a scurs din mine in doar doua lacrimi. Prefer sa stiu ca ma mint si te mint si ma ascund sub un strat gros de tencuiala, decat sa ma stiu singura in varful asta de deal batut de vanturi. Singuratatea nu e o povara decat dupa ce ai cunoscut caldura unui partener.
Un schit si robe de calugar: am avut premonitia unui viitor din romantele interbelice. Ma doare maseaua de atatea dulcegarii. Ma doare pieptul de constiinta propriului egoism, care te tine la distanta, dar refuza sa te elibereze de tot. Viitorul se prezinta bogat in vanturi furtunoase de vara, indiferent de alegerea mea. Orice as face, sunt si razboinica, si dezertor. Luptand pentru iubirea asta sacra, ma predau constiintei ca o manjesc in profan. Luptand impotriva singuratatii dorite, renunt la cerul de vara la rasarit.
Am fost, candva, un copac pe un deal. Prin paduri trec doar in vizita
Something’s dead. Somehow, it smells like corpse in here.
Winter’s just not my kind of season
Iarna se constituie din 4-5 luni în care tot ce fac e să aştept trecerea. Nemurirea pare o pierdere de vreme în perspectiva timpului fracturat, şi, spre final, nici măcar perspectiva ierbii şi a nopţilor de iunie nu mai justifică târâşul prin frig. Hyde cu cicluri prelungite, autodistructiv până la ridicol, îmi trec zilele scurte şi nopţile seci întrebându-mă dacă Jekyl nu e cumva doar o iluzie în care mă refugiez din faţa umezelii reci şi incomode.
A plouat o zi întreagă, atmosfera păcilor mele din trecut s-a revărsat apocaliptic asupra lâncezelii de acum, dar a fost o acţiune ratată. Apa şi norii nu-mi mai ajung, şi ploile de primăvară sunt un placebo cu pretenţii de furtună. Magia se ascunde pe sub pietre, în aşteptarea sezonului cu fulgere, şi lasă în urmă o vrăjitoare scoasă din mediul ei natural, din comfort zone-ul uniunii cu cerul.
Pământul e putred. A făcut mucegai, miroase a compost, înghite paşii de parcă ar deschide morminte pentru toţi cei care nu dorm încă. Oasele bătrânilor se scufundă în tăcerea asta de anti-mater. Huma îmbibată, rece, izolează perfect sufletele din pământ de cele de deasupra. Orice plimbare trece prin cimitir.
