Winter’s just not my kind of season
Iarna se constituie din 4-5 luni în care tot ce fac e să aştept trecerea. Nemurirea pare o pierdere de vreme în perspectiva timpului fracturat, şi, spre final, nici măcar perspectiva ierbii şi a nopţilor de iunie nu mai justifică târâşul prin frig. Hyde cu cicluri prelungite, autodistructiv până la ridicol, îmi trec zilele scurte şi nopţile seci întrebându-mă dacă Jekyl nu e cumva doar o iluzie în care mă refugiez din faţa umezelii reci şi incomode.
A plouat o zi întreagă, atmosfera păcilor mele din trecut s-a revărsat apocaliptic asupra lâncezelii de acum, dar a fost o acţiune ratată. Apa şi norii nu-mi mai ajung, şi ploile de primăvară sunt un placebo cu pretenţii de furtună. Magia se ascunde pe sub pietre, în aşteptarea sezonului cu fulgere, şi lasă în urmă o vrăjitoare scoasă din mediul ei natural, din comfort zone-ul uniunii cu cerul.
Pământul e putred. A făcut mucegai, miroase a compost, înghite paşii de parcă ar deschide morminte pentru toţi cei care nu dorm încă. Oasele bătrânilor se scufundă în tăcerea asta de anti-mater. Huma îmbibată, rece, izolează perfect sufletele din pământ de cele de deasupra. Orice plimbare trece prin cimitir.
