Cocotel's Weblog

Suntem prinsi in trupurile astea carnoase, separeuri izolate, frustrante, grupate in geografia ridicola a curtii unei inchisori cu ziduri de beton. Afara exista doar in imaginarul colectiv, libertatea, in cel individual. Independenta se contureaza in posibilitatea de a vizita, fara vreo restrictie, alte corpuri de inchisoare. Libertate totala, intimidanta, menita doar aventurierilor neinfricati, inseamna sa circuli la infinit in spatiul dintre betoanele care sunt sfarsitul lumii.

Am auzit povesti despre cei care au evadat temporar din carne, s-au plimat plutitori printre ciment, au aruncat priviri peste ziduri si vin sa ne aduca mesajul exteriorului.

In zilele umede, cand trotuarele sunt patate cu balti, melci eroici strabat suprafete asfaltate, infruntand pericolul pantofilor grabiti care evita apa, dar nu si casutele lor lucioase, in cautarea unui paradis-legenda. Cu privirea mea cuprinzatoare, de divinitate marginal interesata de soarta unui melc timid, recunosc viitorul sumbru care il asteapta pe exploratorul eroic: a parasit o gradina inverzita (stropita sau nu, cine stie ce monstrii personali au gonit melcul din eden). Se indreapta spre un desert de asfalt, populat cu pantofi nepasatori si roti inconstiente. Nu are nicio sansa de supravietuire, si, oricum, ajungand pe cealalta parte, ar gasi o gradina cvasi-identica, lipsita doar de familia sa moale si cleioasa. Intervin providential, ii dau cateva palme (cu un deget, pe casuta) ca sa se desprinda de asfalt, supunandu-se vointei mele supreme, si il intorc in paradisul parasit. Nu e raiul, copile, dar mai bine de atat nu are cum sa-ti fie.