Noapte in care tacerea se uita
E un monstrulet cu ochi de pisica la fereastra mea, s-a asezat acolo de la apusul soarelui si ma priveste cu interes. (Sau cu foame.) Pisicul nu vede nimic, prin apartamentul cu geamuri mari se plimba somnambuli care imi repeta obsesiv ca trebuie sa intru in jocul lor, prin tot felul de tertipuri si apoi, ca ultim resort, santaj emotional. Somnul e un pretext pentru invocarea tuturor icoanelor pagane din templul meu linistit, si arderea lor, si dansul prin cenusa. Vocile plangatoare, pline de repros, pline de regrete si iertari sunt cantec de sirena si ma cheama sa ma pierd pe mare. Somnul era, candva, moarte mica, si acum este opusul mortii: pierdere in existenta infinita. Delir umplut de ochii spectatorului meu tacut, care asteapta.
Ideea de “nevoie” trece peste “dorinta” si “asa se face”, iar eu simt nevoia sa ma sustrag pentru mai mult timp experientei sufocante a propriului creier out of control, sau a universului care mi se revarsa in capatana cand sunt cu garda jos. Poate nu-mi place nici culoarea asternuturilor de bumbac, sau patul prea ingust, sau draperiile trase peste ochii de pisica din geam.
