Din jale
Tentaţia constantă a raţionalizării, până la absolutul în care mă prefac că nu aş crede, se stinge dezamăgitor, chibrit aruncat într-o baltă, pe trotuar.
Frica, veche de când m-am metamorfozat în om-poveste, de a-mi pierde minţile, poate fi doar măturată sub covor. Draperiile de brocart din acel lounge orientalizat, ascuns undeva în curtea interioară a clădirilor adiacente castelului pe care l-am ridicat în trei ani de facultate şi literatură. Mirosul de tămâie şi liliac, gros şi alburiu, sufocant în dormitorul meu real, minuscul, safe. Pereţii, pe care mi-i închipui mereu groşi de vreun metru. Fantezia unui schit subteran, la poalele muntelui.
Toate cele şi o pungă, foşgăind jenant, cu antidepresive şi somnifere, au servit ca un scut anti-mine, în final, şi anti-ce-aş-putea-să-ajung.
Un urlet macabru, de film facil, după E.A.Poe, care provoacă tresăriri şi amintirea cinematografică a scenelor tragice din psihiatriile pre-drepturile-omului. Pe strada preferată din oraşul-acasă. Printre clădirile pe care se cojea, se prăfuia fantezia unei existenţe burgheze. Te gândeşti la un beci de cruzime înainte de a revedea podul din Jane Eyre.
Următorul gând e despre cum ar trebui să studiezi mai îndeaproape tăcerea. Sunt păcate vechi, spiritele astea, şi luna pe jumătate mâncată, şi balaurii care aduc furtuna (nu mai trimite chemările, nu cu voce tare). Roagă-te în şoaptă, e concluzia, căci singura spaimă care întrece spectrul psihozei e imaginea acelor mâini aspre, a feţelor şi sufletelor aspre, care, spre binele tău şi pentru siguranţa publică, ar putea decide că e mai bine să trăieşti după un scenariu repetitiv, şi simplu. Pentru că ţi-au citit jurnalul. Pentru că ai crezut în cuvinte, şi ai uitat despre politici, preferi să te desfaci şi să te cauţi, în loc să înveţi pederost reţete de bucătărie.
Sînziana nu e un nume de fată. Cu numele ăsta, ca să fii om, trebuie să fii femeie. Self-obsessed and self-indulgent, dar deloc dependentă. Sub nici o formă jumătate. Numele ăsta obligă la întreg.
