Cocotel’s Weblog

vocea ta stridentă, compusă în sfaturi şi indicaţii preţioase şi urlete de iubire pe care vrei să mă obligi să o apreciez, îmi întăreşte convingerea că nu pot exista decât ca o insulă. Nu pot fi un pom într-o pădure, participând şi susţinând, primind şi dăruind. Nu pot fi nici o metaforă şi nu mă încarnez în flori sau păsări, ci sunt musca aceea stupidă, prinsă între două ferestre, într-o zi de vară. Căldura mi-e insuportabilă, simt doar panică şi neajutorare în primele minute, izbindu-mă isteric de pereţii transparenţi. Apoi mă calmez, pana pe data viitoare, te iubesc urasc nu te cunosc deloc 

I just want to fucking disappear, be gone but then i’d never get to find out what it’s like to live an leave something behind you. But hell, not here, i want out. Out of this place and out of this body, i’d rather be 39 years old and then i could die. I think i would have rather lived 150 years ago, that woul have been nice, healthier for me, anyways. I think i should never have been born to begin with, that would have spare me a lot of pain. It woyuld have spared people a lot of grief, and if i never was, then how could i ever regret not being? But then again, there’s not so many people out there who would mourn me, my family, they care from a distance, my friends, which i estrange, my lover, whom i cannot prove my love to. So it just might be better, i might have been right all along, maybe i should just issapear and all would be well. But what if there’s a heaven, and worse, at that, a hell? Pain was never a welcome guest of mine, not even self-inflicted, not even when i called it, for i have always wished it gone. So, an eternity of it. that i coul never bear. My hopes and dreams of this worl shatter, just like i do myself, falling to pieces every time, and, thinking of some other realm, i can only linger upon nightmares and fears.

I’ll cower again, i’ll hide and pray it away, and hope it gone. Good god, after all these yars, here i am, still afraid of the dark.  

“So I’m taking these pills for to fill up my soul
And I’m drinking them down with cheap alcohol
And you’d be inclined to be mine for the taking
And part of this terrible mess that I’m making” - de ce ma consum si imi uzez pasiunile oricum prea placide prin imagini fanatice? pentru ca sunt, gandesc, este mai mult eu decat bucata asta de carne strapunsa de os care loveste tastele cu unghiile lacuite. O sa postez versuri, pentru ca le am si nu vreau sa le pierd, si nu stiu de ce mi le aduc mereu aminte. Poate ca sunt sfaturi sau concluzii or some other kind of bullshit that i love to get entangled in

De la Damien Rice “It’s not hard to fall, whe you flew like a canonball” -despre cum pasiunea pe care o cauti te face vulnerabil

De la The Spill Canvas “i’ll navigate this unsteady vessel trough a soft sea of pillows and blankets” - ghid turistic prin relatii, si
“i hope to god that i mean a little more than the sounds that escape your tired lips” - speranta ca vei pasi off the beaten track, afland mai mult decat ce-ti spune ghidul

Saliva “am i the reason you breathe or am i the reason you cry?”- iti dau chef de viata sau chef de moarte?

stupid, stiu, dar trebuia

Mie. Mi-e frică de neputinţa mea, şi de incapacitatea de a crede într-o viaţă post-mortem. Într-un suflet care poate să existe şi în lipsa corpului meu deja uzat. Cum, când văd oameni nebuni, cu alzhaimer(sau cum s-o fi scriind) etc, să mai fiu convinsă că mai este ceva, că am mai multă valoare decât doar aceste două mâini cu degete reci şi dureroase pe tastatură?

Vreau să fie un loc unde să mergem după ce murim, aşa, în grup, dar să fie mare, încât să ne

putem evita uşor.  Nu cred în rai sau iad, nu cred în Creştinism, nu cred în biserică, nu cred că pot să exist veşnic - dar mi-aş dori să pot.

Iubitul meu tresare când aude clopotele bisericii, îi simt mişcarea bruscă, nu de respingere,

ci de realizare- măţine la piept, ne simţim pielea caldă lipită şi el vrea răspunsuri la griji despre popa care îşi construieşte vilă peste drum, dar nu vine să-mi sfinţească, de anul nou, casa. Vrea să ştie, el, iubitul meu, dacă e un păcat pielea lui pe pielea mea şi faptul că nu mi-a fost azi noapte nici frică, nici frig. Eu îi spun că nu, nu am nici un dubiu, nu cred în iehova sau cum i-or mai spune, e prea ipocrit, dar cred în acel zeu iubitor al lui isus cristos. Şi cred în iubirea mea şi nevoia de a simţi căldură lângă mine noaptea, un alt corp muribund ca al meu. Cred în nevoia animalului care sunt de a nu fi singur.

Mă uit în oglindă azi la faţa care nu e a mea, la defectele care sunt ale mele, la acea femeie

tânără şi lipsită de scopuri, de visuri. Îmi văd mâinile cu unghii îngrijite şi palme zgâriate,

văd ecranul, litere care apar şi refuză să mi se supună, gânduri care nu vor să devină

coerente şi îmi ard ochii şi aduc durerea de cap, împreună cu disperarea.

Vreau o sentinţă, nişte pirule, un drog puternic. Nu mă mai vindec. Vreau morfină, iubirea

mea e o nevoie de a nu-i face pe ei să sufere, eu nu o pot duce. Nu trebuia să mă fi născut,

nu pot duce viaţa şi mi-e milă de mami, tati, iri, moni, vlad, beni, buni(amândoi), deci nu

pot nici să mor. Dar nu mai vreau să mă chinui. morfină

E prea crăciun ca să mă simt păgână în visele mele cu vara care e prea departe şi prea în mine. Vreau să scot ceva din mine, nu mai suport excesul de bagaj pe care-l car de câteva zile. Mă dor capul şi genunchii, nu mai pot raţiona şi nici fugi. Caut fetuşi pe google, bărbaţi care să mă numească ucigaşă pentru că nu rezist şi ei nu vor trebui niciodată să reziste. Caut în mintea mea o mamă care nu este, o soţie care am crezut că am găsit-o, dar trebuie să trec prin chiuretajul ăsta înainte de a-l mai putea lua pe omul meu în braţe. Mă mir că nu-l dezgustă carnea mea impură, cuvintele mele ascunse de ochii lui albaştri. Voi sparge acel pocal stupid al lui Brown şi al tuturor bărbaţilor care-şi permit să poetizeze scârboşenia trupului meu, îl voi frânge, ca să scap odată şi de tentaţia de a poetiza cu ei. Nu sunt şi nu voi fi poetă, sunt artist care nu a fost chinuit destul. Frânge ceva în mine, iubitule, dă-mi suferinţă vie în locul pustiirii din fiecare centimetru cub al acestui spirit legat de fragila mea existenţă.

Sunt derutata. in orasul asta nu se vad stelele, si eu m-ma pierdut acum trei ani, de cand am pasit pe strazile prafuite, cu acoperis din cabluri de trolebus. Dupa ce sa ma mai ghidez, daca nu pot sa vad cerul? Nu mai stiu de unde am venit, si nici unde voiam sa ajung. Sunt un calator, un turist perpetuu si nu am nici un tel.

Mi s-a schimbat si sufletul, parca, si nici n-am simtit dupa primul soc. Am crezut ca durerea despartirii de casa s-a dus, ca acum sunt acasa oriunde, caci am pamant sub mine si pamantul e mereu acelasi. Dar ca sa merg pe pamant am avut intotdeauna nevoie de ghid turistic, si in orasul asta atat de viu si totusi inghetat nu pot sa ma mai ghidez dupa stele.

Am visat azi noapte că mă descalţ şi îmi văd labele picioarelor pline de sânge gros, uscat. Prin ceaţa placidă care îmi înconjoară de obicei visele, lăsându-mă un narator omniscient la marginea propriei mele lumi, priveam spre picioarele mele însângerate cu mirare, fara frică însă, şi fără să simt durere. (nu simt niciodată durere în vis) Am început să spăl sângele gros, gelatinos, straturi coagulate peste straturi proaspete. Mi-am dezvelit, cu aceeaşi mirare prea puţin umană, degetele lipsă, carnea putrezită din care lipseau bucăţi.  Mi-am rupt o bucată din degetul mare al piciorului drept. Nu mă durea, nu simţeam nimic, parcă nici nu erau ale mele şi totuşi le ştiam ca făcând parte din mine. Mă gândeam că au degerat, că mi-am cumpărat pantofi incomozi şi că am mers prea mult pe jos.

M-am trezit când a intrat sora mea în cameră, păstrând în minte imaginea degetului mare de la piciorul drept, spălat de sânge, din care tocmai rupsesem o bucată de piele şi tendon.

Ma pierd din cand in cand si ma simt mai putin omul care am vrut sa fiu, dar, cumva, mai umana. Si devine greu de ignorat ca mereu am vrut sa ma transform intr-o creatura pitiabila. Am tins spre o perfectiune idealista care acum imi seamana mai mult a noroi. Noroi social. Poate ca acum ma manjesc cu alt tip de noroi, si, recunosc, mi-e frica de idee, dar nu pot ramane la raul vechi pentru a evita dezamagirea noua.

Parca repet citate americane. Pop-psychology. Mi-e frica de intuneric. Poate ca ma tem de necunoscut. Nu stiu si nu vreau sa aflu. Tot ce ma conteaza e ca am gasit alt drum (pana acum ma izbeam de garduri din alea de plasa, prin care nu puteam trece si peste care nu puteam sa sar).

Corporatism american sau eliberare (tot americana, deh) in stil hippie? Nici nu mai stiu unde eram acu doi ani. Tin minte ca mi-am promis candva, in vremurile bune cand aveam 16 ani si credeam cu tarie ca pot sa traiesc dintr-un vis, sa nu renunt niciodata la elanurile adolescentei. Parca faceam parte dintr-o elita, scriam revista scolii si infruntam curajoasa o lume de blazati. Credeam ca am o cheie, fara sa stiu exact ce ar putea fi, dar eram convinsa ca o tin in mana si ca voi putea deschide cu ea lumea. Acum stau si ma intreb daca am pierdut-o sau pur si simplu n-am avut-o niciodata.

Am (aproape) 20 de ani. Banal de putin, teribil de aproape de adolescenta. Si deja am pierdut cheia. Ma uit din nou confuza in jur si ma intreb unde am nimerit. Facultate, viata de student dupa reteta si ambitii tipizate… nu sunt prea tanara pentru lumea de ciment si fier ruginit in care ma cheama viata pe care imi jurasem sa o infrunt? Devin melodramatica, si nu as putea fi mai putin constienta de cat de mult mi-a scazut calitatea literelor. Caut un motan maidanez pe care sa-l iau acasa si sa ma prefac ca am 13 ani. Vreau sa incep din nou, sa spal cu buretele murdar un trecut prea banal si lipsit de pasiuni si sa scriu, printre urme de creta, povestea omului care ar trebui sa stea in fata acestei tastaturi.

Simt apa de ploaie, imi curge pe spate, pe brate, mi se prelinge printre sani si pe picioare, mi se aduna sub talpi. In palme simt noroi. E prea multa toamna, prea repede.

Frunzele vestejite, cazand colorate din meri incarcati de fructe pe umerii copiilor care merg la scoala. Asta e toamna.  E momentul anului in care taranii sunt rasplatiti pentru munca de peste vara. Acum pot manca mere, prune si struguri. Nu-i asa ca-i minunat? Si ca a meritat sa nu vada in viata lor marea, sa priveasca vara ca pe anotimpul muncii pe vreme caniculara, in loc de momentul vacantelor exotice, doar pentru a trai fericirea euforica   oferita de septembrie, cu merele si ploile sale?

Daca nu e adevarat, inseamna ca doamna invatatoare m-a mintit patru ani la rand. Si ca bunicii mei sunt fericiti ca stau sa moara.