Cocotel’s Weblog

Aş vrea să mai pot scrie poezie inocentă, plină doar de sânge virgin şi lacrimi, şi să uit durerea până a oua zi. Ciocolata nu s-ar mai depune, nu m-aş şti machia, aş plânge seara şi m-aş şterge din prezent. 2004, ce apropiat şi semn al altei lumi, percepută de un alt eu, mult mai simplu şi mai înurerat. Lumea şi cu mine nu am putut exista niciodată în tandem. Viaţa nu pare dezirabilă în sine, ci prin capacitatea ei de a-mi permite să exist. Nu cred în viaţă după moarte, chiar deloc, dar mi-ar conveni totuşi să mă trezesc într-o alternativă infinită a existenţei mele de acum. N-aş putea să spun dacă prefer inexistenţa sau iadul, nu prea suport durerea, şi-mi amuţeşte dorinţa de a resimţi dor. Dar, dacă nu venim de nicăieri şi nu avem unde merge, aş fi preferat să nu mă fi născut, pentru a evita suferinţa şi întrebarea constantă pe  care mi-o pun, dacă ar fi cazul, sau nu, să exist în continuare. Acum, că sunt aici, nu sunt capabilă să iau o decizie pro sau contra aceste existenţe. digresez

 Pe la 16 ani simţeam mult, gâneam mult, dar înţelegeam ridicol de puţin din aceste procese. Prin luciditatea mea supărător de nepoetică, sunt perfect conştientă că, peste alţi patru ani, voi gândi la fel despre eul meu de acum. Şi totuşi, nu pot şi nu vreau să-mi cenzurez resentimentul faţă e adolescenta care a preferat să scrie sângeros despre mâinile ei ude în loc să-şi pună lumea la loc şi să încerce să o bată-n cuie. Atunci puteam încă să urlu, pe când acum îmi muşc oar buzele şi scâncesc, produc acel sunet atât de grotesc pe buzele unei fete nu prea delicată, aparent insensibilă şi tuff. Şi m-aş ascune de mine, în aceste momente, eu, cea care cred în mine, usually, chiar şi-n timp ce îmi privesc “eşecurile” în faţă. Nu cred în acel cuvânt, oricum, ci doar în cicatricile pe care le lasă prin suflete.

Am două visuri pentru viitor, dintre care unul implică vile şi haine de designer, şi o femeie care să mă aibă pe mine, fragmentată, prin conşinutul ei. Ar fi acea femeie care sunt şi acum, în colţurile fragile ale persoanei mele, concentrată pe fericire familială şi rafinament exterior. Celălalt este o viziune a unei garsoniere populate cu un pat, în care două colţuri sunt rezervate hainelor, unul celor murdare şi unul celorlalte. Ar fi o creatură prea puţin atrăgătoare întinsă pe pat, cu cărţi şi foi, cu mâinile pătate de cerneală şi ochi sălbatici care văd oameni mult prea rar. O cicatrice în formă e fermoar peste abdomen ar fi semnul că în acel om nu mai există o femeie dătătoare de viaţă.  Şi, sub pat, ar fi suflete capturate în cuvintele cu care astăzi doar mă lupt.   Orice altceva mi-aş dori de la viaţă sunt doar medieri, căi de mijloc pe care m-am obişnuit să le caut între extremele existenţei mele.

Luna nu mai sângerează pentru mine de 4 ani, şi cicatricile de pe pielea tot mai păstoasă nu funcţionează ca o invocare a vreunui astru pe care să mi-l atribui ca amant. Femeia asta tânără şi cu mâini de ţărancă nu mai ştie suferi cum trebuie, şi am ratat complet momentul îndrăgostirilor fără iubire.

“So I’m taking these pills for to fill up my soul
And I’m drinking them down with cheap alcohol
And you’d be inclined to be mine for the taking
And part of this terrible mess that I’m making” - de ce ma consum si imi uzez pasiunile oricum prea placide prin imagini fanatice? pentru ca sunt, gandesc, este mai mult eu decat bucata asta de carne strapunsa de os care loveste tastele cu unghiile lacuite. O sa postez versuri, pentru ca le am si nu vreau sa le pierd, si nu stiu de ce mi le aduc mereu aminte. Poate ca sunt sfaturi sau concluzii or some other kind of bullshit that i love to get entangled in

De la Damien Rice “It’s not hard to fall, whe you flew like a canonball” -despre cum pasiunea pe care o cauti te face vulnerabil

De la The Spill Canvas “i’ll navigate this unsteady vessel trough a soft sea of pillows and blankets” - ghid turistic prin relatii, si
“i hope to god that i mean a little more than the sounds that escape your tired lips” - speranta ca vei pasi off the beaten track, afland mai mult decat ce-ti spune ghidul

Saliva “am i the reason you breathe or am i the reason you cry?”- iti dau chef de viata sau chef de moarte?

stupid, stiu, dar trebuia

http://www.youtube.com/watch?v=XbjP6MUZ0E4

Vreau să scriu cu diacritice. Mă doare capul de la recititul ultimelor 3 chestii pe care le-m debitat. Păcat că această annoyance nu e dată doar de dificultatea de a citi fără ă-uri şi â-uri, ş-uri şi ţ-uri, ci e un rezultat regretabil, şi recunosc asta cu un sentiment de frustrare amestecat cu dorinţa de confesiune purificatoare care parcă mă domină mai nou, al lipsei  de substanţă  din aceste post-uri,păreri, essayes, ce-or fi ele. Mă bulversează evidentul contrast dintre ce e în mine şi ce pun pe ecran, ce dau tastele. Mă înţeapă enervant neliniştea, pe care aş prefera cu adevărat să o ignor, că această disonanţă nu există decât în imaginaţia sau egoul meu, şi că eu nu sunt defapt mai mult de atât. Aceste cuvinte dizgraţioase, pe care le iubeam cândva, dar care acum mă condamnă la lipsă de, dare I say it, geniu. Căci la asta se rezumă totul în final: ce mă face atât de diferită faţă de ceilalţi 6 miliarde, ce îmi dă posibilitatea să consider că am dreptul, dacă nu chiar motivaţia, să exist. Şi mereu am crezut că sunt cuvintele mele. Şi acum sunt în deşertul cuvintelor, unde fiecare grăunţă de vorbă e la fel ca cealaltă, şi unde nu mai pot vedea care dintre ele au fost pătate vreodată cu ceva, de om sau de zeu, care să le ia din curăţia dureroasă şi să le dea frumuseţe.

Nu credeam să-nvăţ a iubi vreodată. Dar văd că trebuie, văd că eros e totul şi eu sunt nimic în calea sa, nimicul pe care l-am negat în mine o existenţă întreagă, încercând să devin prin afirmaţia că sunt, sunt SUNT, uitaţi-vă la mine, zeilor, sunt chiar aici.

I don’t care if it hurts, I want to have control. I want a perfect body, I want a perfect soul.

Asta e mottoul anorexicilor. Si noi, restul, ce vrem? Eu, cel putin, imi doresc un perfect soul. Sa fiu entitatea dezirabila, dar nedefinita, care mi se plimba printre peretii craniului. De aia ma dau cu oja si fard. De aia imi vopsesc parul si am grija sa nu raman niciodata fara rimel.

Am in mine o bucata de om pe care trebuie sa o exorcizez fizic. Pe fata, trebuie sa o tai afara din mine. Sa fac o incizie si sa o extirp, ca prea tare mi se zbate in tors si ma distrage de la mers. Si eu vreau sa merg, chiar daca nu am unde sa ajung.

Mi-e frica sa ii spun omului meu ca nu e ok totul la mine. Nu vreau sa-l speriu, doar numai pe el il am. Poate ar trebui sa mai slabesc sau asa ceva, sa ma machiez mai mult, sa desenez dinou. Sa scriu. Nu am mai scris de prea mult timp, nu tastarea asta seaca, nu vreau sa aud click click click click. Vreau un pix si multe, multe bucatele de copaci. Vreau sa ucid padurea si sa profanez toate cadavrele. Scriu ca vreau vreau vreau totul si lumea si pe mine si vreau sa imi para rau daca mi se implineste dorinta si vreau sa mi se implineasca totusi. Vreau sa fiu mai mult decat sunt, si stiu ca mai e ceva in mine, dar e prea monstruos si in acelasi timp prea simplu, banal parca. Toata confuzia mea e o reminescenta a acelei perioade din adolescenta prin care trecem cu totii. Eu sunt o rama prin care ati trecut cu totii, mi-ati luat toate sansele de a fi EU, au fost prea multi inaintea mea. Ce sa mai traiesc, unde sa ma aflu cand in fiecare colt de lume dau peste cadavre putrezite si miros de uzat. Sunt un suflet vechi intr-un trup cum au mai fost prea multe.

Imi petrec zilele gandindu-ma la ce ar trebui sa fac si nu am nici un chef sa ma apuc de lucru. Care e scopul, sa lucrez ca sa pot lucra ca sa pot trai. dar de ce sa mai traiesc daca nu fac decat sa lucrez ?

Nu stiu cat de capabila sunt sa iubesc, dar m-am plictisit de atata viata, si cand am prea mult timp de gandire imi vine ideea ca ar fi mult mai bine sa dorm.

Intr-o incursiune pe livejournal, m-am intalnit cu fanele inraite tokio hotel, tot mai greu de evitat. Le vad pe strada, in oraselul in care mi-am petrecut majoritatea vacantei. Poarta band t-shirts si se tund ca front-man-ul, Bill. Le intalnesc pe net, in toate limbile posibile isi declara admiratia, ocazional fata de muzica, rar fata de baterist si basist. Mereu fata de chitarist si front-man. Isterice? Nu prea. Maidegraba, fete ilegal de tinere care vor sa “o faca pentru prima data” cu Bill/Tom. Preferabil cu amandoi deodata. Ceea ce e ok, baietii arata bine. Nu se compara, desigur, cu Johnny Depp sau alti actori/ muzicieni consacrati ca walking talking breathing sex, dar pentru o tipa de 13-16 ani, e mult mai usor sa aiba fantezii despre niste tipi sub 20.

Totusi, nu-mi explic ce am eu cu ei. Am 19 ani jumate. WTF? Daca vad pe net vreo poza de la debutul trupei, ma simt ca un pedofil scarbos. Daca vad o poza cu Bill, de acum, cu parul lui lung, negru, si machiajul perfect, ma simt cam lesbi. La ideea de sex in grup cu gemeni n-am ajuns inca, ceea ce nu se poate spune despre majoritatea fanelor celor doi,  care mai sunt si minore. Ce mai, daca nu se inchipuie pe ele insele in pat, intre gemeni, si-i inchipuie doar pe ei, intr-o parodie de incest care cu siguranta ii sperie pe tipi.

Totusi, nu-mi pot sterge complet din minte imaginea gemenilor. Cu riscul de a ma repeta… WTF? Sunt fericita cu ursuletul meu, nu l-as da pe nimeni. Nu-mi plac baietii efeminati, vreau mereu sa fiu eu cea pretty dintr-un cuplu. Si atunci de ce ma mai uit la poze cu ei? Poate ca incerc sa-i copiez lui Bill machiajul.

De unde vine si unde merge Delilah? Duios ca Anastasia paseste fata asta prin capul meu, si odata sunt eu, odata e vreo fata de pe strada, din filme sau reviste. Eu n-am cum sa fiu. Nu e nici O. a mea, cu mintea ravasita si buzele muscate de prea mult vis. Am vazut-o pe Delilah in fete pe care le cunosteam putin, dar nu aveam ce sa le spun. Am vazut-o in Cat din 45 si in mine, cea cu Elle si Cosmo si Beau Monde mereu alaturi. Delilah nu exista, nu este decat o imagine a mea, o poza veche in care nu imi place cum arat. Si as vrea sa fiu eu, si as vrea sa nu. Si o iubesc.

E ceea ce vad baietii aia si eu  ca o femeie fragila si numai buna de iubit. Cateodata, Delilah este Lolita, nu in sine, ci prin ochii lui Nabokov. Este chintesenta, sau chiar monada. Apoi redevine adolescenta care mai are doi ani pana sa termine liceul, care ma atrage pentru ca e rebela in felul cel mai sincer cu putinta, fara analiza si fara sa fie prea stralucitor de inteligenta.

http://youtube.com/watch?v=EbJtYqBYCV8

“Hey there Delilah here’s to you

This one’s for you”