Cocotel’s Weblog

Îmi măsor timpul în lumină, şi zilele de vară sunt un spaţiu al soarelui infinit. Noaptea aduce stropi de conştiinţă urbană a cerului înstelat, şi grămezi de iarbă cosită prin parcuri. Am aşteptat vara asta toată iarna, aşa cum aştept toamna acum. Can you hear this autumn song, summer move forward and stitch me the fabric of fall, tralala.

Îmi măsor timpul în viitoruri graţioase, rochii pentru orice sezon, cu vedere la podiumurile vară-iarnă 2008. Sandale pentru praful fierbinte de acum şi cizme negre, cu şireturi, pentru ploile de peste câteva luni. Aştept învierea dorinţei de a-mi “purta ochii negrii ca noaptea”, cu buze roşii şi unghii vopsite în culori de viaţă caldă pe ploaie rece. Uit în dulap rochia nouă, nepurată încă, pe care am prins în modelul fustelor bunicii toate cele 20 de veri şi fiecare vis despre vară. Îmi uit părul despletit şi parfumul, şi îngheţata, amnezie sau negaţie absolută a prezentului în favoarea unui viitor care permite fantezii. Am aşteptat vara asta mai mult de 6 luni. Nu cred că timpul din mine are prezent, ci doar trecut pus în rame încrustate fantezist şi viitor văzut prin perdele de dantelă fină. Atunci eu nu sunt decât amintirea unei lumi trecute şi anticiparea unui viitor nedefiit, iar prezentul meu este doar momentul în care aceste două extreme se contopesc şi îmi permit să le admir sau să le dispreţuiesc.

Printre cuvintele mele se preling îndoieli doar când le privesc de la mai mult de o zi depărtare. Dacă le mai simt încă pe vârfurile degetelor, atunci orice tentativă de a le privi altfel decât cu ochi de îndrăgostită mă aduce pe marginea dubiilor asupra restului existenţei mele, care nu se conturează prin combinaţii de litere romane. Dar după aproximativ 24 de ore apare posibilitatea unor dubii, sau apare, ieşind din blur şi cu tot mai mulţi pixeli, realitatea tangibilă a unei mâini calde, sau câteva şuviţe scurte şi ondulate, care poartă mirosul despărţirii de verbalitate. Pot privi în urmă spre foile sau spaţiul digital pătate de cuvintele mele, şi pot să simt că aş putea exista în lipsa lor. Dar nu pot să cred. E o usturime enervantă care mi se întine peste piele, apoi încep să mă doară încheieturile şi lumea tactilă, sonoră, colorată ca acea rochie de bal mascat se prăfuieşte cu toţi anii mei de formulări.

Iubire în mine sau înafara mea, sau, mai bine, cuvintele din mine şi el de lângă mine. Propoziţii fără predicat, când viaţa mea nu are plot, ci doar devenire. Acţiunea s-a pirdut în refuzul meiu de a renunţa la cognitiv, şi filmele thriller şi dramele sunt declasate de horror şi comedii. Nu am părăsit spaţiul-colivie al grădinii acesteia în care am locuit vreo 6 ani de mai multe zile. Aştept din nou vara, ce e afară acum şi ce e în mine nu se armonizează pentru a rezulta în conceptul “vară”. Pielea mea albă refuză orice raze, râsete, recidive frenetice ale unor amintiri prea încărcate cu ardoare.

Imi masor timpul in fericiri trecute: o saptamana de la inceputul vacantei, patru luni de la betia in care am efuzionat in iubir cliseistica, sapte luni de la craciun, anul nou si ziua mea, topite intr-o treime caramelizata printre frigul gri al iernii de care inca nu am scapat prin unele colturi ale mintii. Am asteptat soarele ca pe o promisiune cu substrat de inghetata, si acum privesc in viitor la toamna si la agitatie si miscare vie. Nu masor viitorul, il vad in pete de culoare.

Am in cap un infinit de metafore, intre locuri comune si conexiuni personalizate, irationale din exterior, pentru caldura topita si umeda a prezentului. Imi masor timpul in temperatura. Iubirea e calda si vesela iarna, cand vreau sa fiu in bratele lui, si e un zambet inrosit pe canicula, cand il vad numai seara. Toamna sunt farduri si manusi, primavara sunt esarfe colorate. Vara asta sunt rochii inflorate si trandafiri in pamant, pe care ii vad de la geam fara sa ma apropiu de ei. Si inghetata de visine, si balsam pentru buzele de care ma musc. Vara asta este o recuperare a relatiilor neglijate, si nervi pentru ca nu mai apuc sa citesc, si plictiseala pe banci in parc, avand ca fundal masini si claxoane de nunta.

“Summer move forward and stitch me the fabric of fall
Wrap life in the brilliance of death to humble us all
How sweet is the day
I’m craving a darkness
As I sit tucked away with my back to the wall”

Am asteptat vara ca pe o salvare tiguitoare pe strazile prafuite de la marginea orasului, si a interziat cu zgomot, a ajuns prea tarziu iar acum ma umple de resentimente.

the taste of dried-up hopes in my mouth - dap, inca o vacanta si a trecut un an si tot eu. doar eu. Nu s-a intamplat nimic, nu s-a schimbat lumea destul de brusc pentru ca cineva sa observe. Mi-am uitat gandurile si imi amintesc schite facute cu pixul pe hartie de xerox. Oameni stick-figures. Smiley-faces. prea multa engleza, nu destula germana, japoneza mult prea putin. Mi-au mai ramas doar 2-3 cantarete din franceza care era, in alta viata, un model existential si un idol (chip de lemn).

Inca o vara mult asteptata si prea calda. Intre praf si tantari, intre mine si mintea mea.

“Iubeşte-mă acum, căci anii

La tinereţi ne-or pune frâuri

Şi zilele vieţii noastre

Se scurg ca undelemn pe râuri.

Şi trupul tău, care mi-e astăzi

Cel mai dorit dintre limanuri,

Va fi doar un ulcior din care

Vor bea drumeţii pe la hanuri.”

Aşa cântam, pe la 18 ani, închipuindu-mi o iubire mai pură care, în mintea mea de nostalgică a trecutului imaginat, existase acum câteva decenii. Mi se părea că societatea comunistă, cu toate lipsurile şi mizeriile ei, permisese, prin lipsa consumerismului şi înaintea imaginii trucate a eului şi alterităţii sub care ne ascundem acum, existenţa unui sentiment neinfluenţat din exterior.

Penibil de naiv din partea mea. Şi atunci, ca şi acum, zarea a fost golită de albastru, şi cerul nostru este numai o vedenie pe care încerc să mi-o prelungesc prin fragmente disparate de poezii.

There’s something strange in the way he’s sitting there
strumming his guitar, hasn’t talked for hours.
he’s staring at the wall and i can tell
that boy can see the stars on ugly plaster
and he can look right trough these dirty city walls.

don’t stare if you can help it, and don’t say anything
or he might put those black sunglasses on
an then you’ll be the one who robbed us of his eyes.

they say that prophets only live in history and
heroes are just there for legends
but he’s right there now, isn’t he?
and he can tell you love him, so be quiet now.

Noaptea mea miroase a furtună

Şi bate vântul trecerii prin vară,

Îmi încâlceşte părul

Şi îmi desface degetele ca picioarele unei

Curve îndrăgostite.

Comparaţii kitschioase pe când

Nu mai am nimic poetic in litere

Şi nimic spiritual printre cărnuri.

S-a stins vara

Şi a început monsoonul sufocant de după

Depresiile anotimpului trecut.

Mi-am legat mâinile la spate cu fularul prea gros,

Dar acum nu mai am cu ce

Sa mă leg la ochi,

Deci mă aplec,

Cad în genunchi,

Apoi mă las pe mâini şi-mi

Murdăresc fruntea cu praf, nu ating cu capul pavajul

Parcului, ci îl izbesc,

Un atac împotriva pietrei de mormânt care sufocă iarba.

20 de grade si strazile, parca mai putin prafuite si totusi nu, s-au umplut de fuste, vedenii, urlete colorate ale preoteselor lui apollo. Ametesc de la culorile care ne-au fost interzise toata iarna, lumea in nuante de kaki si maro mi-a ascutit simturile si acum fac overdose de la florile de pe rochii.  Flashback pe primavara trecuta: dap, era tot asa, tot inflorat si sclipicios. si tot cu fuste. Dap, mai exista femei printre monstrii urbani. Se ascund numai peste iarna.

Eu am ramas, robotel inert, incastrata in negru si in androginitatea pantalonilor, asteptand canicula ca pe o forta cosmica, singura capabila de a ma dezbraca de scutul anti-praf si anti-soare. Si astept vara. Parca m-as duce, as fugi undeva, intr-un loc cliseizat de fanteziile tocite ale adolescentei mele timpurii. La Medeleni, sau poate la mosia vreunui boier, sau prin Iasii anilor ‘20.  Cel mai sanatos pentru psihicul meu dezorientat ar fi sa ma duc la bunici, unic loc al claritatii in constiinta mea de fost copil. Dar acum bunicii sunt o batranica si un  mosulet, si dealurile de pe langa sat, si valea, par o alta lume pentru ca nu au drumuri europene care sa te duca acolo.

Raman ,deci, in Clujul mileniului 3, in care am incetat sa mai caut orasul cult si rochiile sale albe, printre fustele inflorate din primavara asta.

“There are some nights when
sleep plays coy,
aloof and disdainful.
And all the wiles
that I employ to win
its service to my side
are useless as wounded pride,
and much more painful.”                  Maya Angelou

Pe un umăr puternic pot să adorm ca una dintre acele femei molatece, despletite, pe care le vezi în tablouri renascentiste şi despre care afli că pot fi sacerdotese sau zeiţe, dar în nici un caz nu studente. Într-un pat îngust, înconjurat de un relief de cărţi, văi, dealuri şi munţi de literatură interpelând cu ideile mele, nu pot adormi decât prin amorţeala pirulelor aducătoare de pace şi nesimţire. Şi visez ciudat, convulsii respingătoare ale conştiinţei mele, care mă fac, în fiecare dimineaţă, să invoc soarele şi uitarea. Dar dimineţile încep după 12 şi nopţile nu se termină, ci intră doar în repaos pe timpul cât eu mă prefac, în faţa mea şi a lumii, că pot să gândesc singură, fără ajutorul unui subconştient masochist.

Aş vrea să mai pot scrie poezie inocentă, plină doar de sânge virgin şi lacrimi, şi să uit durerea până a oua zi. Ciocolata nu s-ar mai depune, nu m-aş şti machia, aş plânge seara şi m-aş şterge din prezent. 2004, ce apropiat şi semn al altei lumi, percepută de un alt eu, mult mai simplu şi mai înurerat. Lumea şi cu mine nu am putut exista niciodată în tandem. Viaţa nu pare dezirabilă în sine, ci prin capacitatea ei de a-mi permite să exist. Nu cred în viaţă după moarte, chiar deloc, dar mi-ar conveni totuşi să mă trezesc într-o alternativă infinită a existenţei mele de acum. N-aş putea să spun dacă prefer inexistenţa sau iadul, nu prea suport durerea, şi-mi amuţeşte dorinţa de a resimţi dor. Dar, dacă nu venim de nicăieri şi nu avem unde merge, aş fi preferat să nu mă fi născut, pentru a evita suferinţa şi întrebarea constantă pe  care mi-o pun, dacă ar fi cazul, sau nu, să exist în continuare. Acum, că sunt aici, nu sunt capabilă să iau o decizie pro sau contra aceste existenţe. digresez

 Pe la 16 ani simţeam mult, gâneam mult, dar înţelegeam ridicol de puţin din aceste procese. Prin luciditatea mea supărător de nepoetică, sunt perfect conştientă că, peste alţi patru ani, voi gândi la fel despre eul meu de acum. Şi totuşi, nu pot şi nu vreau să-mi cenzurez resentimentul faţă e adolescenta care a preferat să scrie sângeros despre mâinile ei ude în loc să-şi pună lumea la loc şi să încerce să o bată-n cuie. Atunci puteam încă să urlu, pe când acum îmi muşc oar buzele şi scâncesc, produc acel sunet atât de grotesc pe buzele unei fete nu prea delicată, aparent insensibilă şi tuff. Şi m-aş ascune de mine, în aceste momente, eu, cea care cred în mine, usually, chiar şi-n timp ce îmi privesc “eşecurile” în faţă. Nu cred în acel cuvânt, oricum, ci doar în cicatricile pe care le lasă prin suflete.

Am două visuri pentru viitor, dintre care unul implică vile şi haine de designer, şi o femeie care să mă aibă pe mine, fragmentată, prin conşinutul ei. Ar fi acea femeie care sunt şi acum, în colţurile fragile ale persoanei mele, concentrată pe fericire familială şi rafinament exterior. Celălalt este o viziune a unei garsoniere populate cu un pat, în care două colţuri sunt rezervate hainelor, unul celor murdare şi unul celorlalte. Ar fi o creatură prea puţin atrăgătoare întinsă pe pat, cu cărţi şi foi, cu mâinile pătate de cerneală şi ochi sălbatici care văd oameni mult prea rar. O cicatrice în formă e fermoar peste abdomen ar fi semnul că în acel om nu mai există o femeie dătătoare de viaţă.  Şi, sub pat, ar fi suflete capturate în cuvintele cu care astăzi doar mă lupt.   Orice altceva mi-aş dori de la viaţă sunt doar medieri, căi de mijloc pe care m-am obişnuit să le caut între extremele existenţei mele.

Luna nu mai sângerează pentru mine de 4 ani, şi cicatricile de pe pielea tot mai păstoasă nu funcţionează ca o invocare a vreunui astru pe care să mi-l atribui ca amant. Femeia asta tânără şi cu mâini de ţărancă nu mai ştie suferi cum trebuie, şi am ratat complet momentul îndrăgostirilor fără iubire.