Cocotel’s Weblog

Îmi măsor timpul în lumină, şi zilele de vară sunt un spaţiu al soarelui infinit. Noaptea aduce stropi de conştiinţă urbană a cerului înstelat, şi grămezi de iarbă cosită prin parcuri. Am aşteptat vara asta toată iarna, aşa cum aştept toamna acum. Can you hear this autumn song, summer move forward and stitch me the fabric of fall, tralala.

Îmi măsor timpul în viitoruri graţioase, rochii pentru orice sezon, cu vedere la podiumurile vară-iarnă 2008. Sandale pentru praful fierbinte de acum şi cizme negre, cu şireturi, pentru ploile de peste câteva luni. Aştept învierea dorinţei de a-mi “purta ochii negrii ca noaptea”, cu buze roşii şi unghii vopsite în culori de viaţă caldă pe ploaie rece. Uit în dulap rochia nouă, nepurată încă, pe care am prins în modelul fustelor bunicii toate cele 20 de veri şi fiecare vis despre vară. Îmi uit părul despletit şi parfumul, şi îngheţata, amnezie sau negaţie absolută a prezentului în favoarea unui viitor care permite fantezii. Am aşteptat vara asta mai mult de 6 luni. Nu cred că timpul din mine are prezent, ci doar trecut pus în rame încrustate fantezist şi viitor văzut prin perdele de dantelă fină. Atunci eu nu sunt decât amintirea unei lumi trecute şi anticiparea unui viitor nedefiit, iar prezentul meu este doar momentul în care aceste două extreme se contopesc şi îmi permit să le admir sau să le dispreţuiesc.

“Summer move forward and stitch me the fabric of fall
Wrap life in the brilliance of death to humble us all
How sweet is the day
I’m craving a darkness
As I sit tucked away with my back to the wall”

Am asteptat vara ca pe o salvare tiguitoare pe strazile prafuite de la marginea orasului, si a interziat cu zgomot, a ajuns prea tarziu iar acum ma umple de resentimente.

the taste of dried-up hopes in my mouth - dap, inca o vacanta si a trecut un an si tot eu. doar eu. Nu s-a intamplat nimic, nu s-a schimbat lumea destul de brusc pentru ca cineva sa observe. Mi-am uitat gandurile si imi amintesc schite facute cu pixul pe hartie de xerox. Oameni stick-figures. Smiley-faces. prea multa engleza, nu destula germana, japoneza mult prea putin. Mi-au mai ramas doar 2-3 cantarete din franceza care era, in alta viata, un model existential si un idol (chip de lemn).

Inca o vara mult asteptata si prea calda. Intre praf si tantari, intre mine si mintea mea.

 Deşi criticile la adresa acestui gen muzical sunt des echivalate cu snobism şi considerate discriminatorii, când am văzut prima dată poza asta mi-au trecut, instant, prin creier toate manelele pe care mi-a fost dat vreodată să le aud.

Pun aici înrebarea: asta este sexy-ul contemporan?

Citesc aproape lunar Elle si Cosmopolitan, văd la tv şi prin publicaţii femei cu sânii, picioarele, fesele expuse, şi cu expresii de genul “ştiu că mă vrei”. Crăciuniţe sexy, prezentatoare tv cu decolteu, femei care dansează fără vreun scop prin pauzele publicitare, bebeluşe. Şi, printr-un mecanism psihologic bine rezumat prin sintagma “monkey see, monkey doo”, femeile de pe stradă ajung să se aranjeze aşa, în ideea că vor fi admirate-dorite-iubite, iar bărbaţii, cărora li se insinuează că ar fi gay dacă n-ar lăsa bale după aceste modele de femeie senzuală, ajung, desigur, să le ceară femeilor ”look-ul” de “sex-kitten”. Grămadă de ghilimele pe aici, căci limba română nu include expresii care să descrie această tendnţă sexoasă, originară înafara teritoriului cultural-geografic românesc. După îndelungi şedinţe de research, am descoperit sursa imaginii femeii îmbrăcate sumar, dar în haine elaborat gândite şi exagerat de împodobite, cu părul tapat şi faţa fardată, dar lucioasă. De fapt, e preferabil să fie dată cu ulei pe sânii striviţi de sutien, pe abdomenul expus şi fundul siliconat gen Simona Senzual (nu se poate să nu ştii cine e- numai să-i auzi numele şi rămâi cu sechele). Femeile ăstea au şi expresia facială preprogramată: faţa aplecată puţin, ca să privească în sus spre potenţialul mascul feroce, buzele ţuguiate, părul răvăşit… Dacă imaginea asta nu aminteşte de nimic, atunci probabil că nu te-ai uitat în viaţa ta la vreun film porno american. Jenna Jameson, Pamela Anderson şi adeptele.

De aici vine, în concluzie, noua imagine a femeii atrăgătoare. Căci, după cum de (prea) multe ori ni s-a spus, sex sells. Şi, ca nişte buni capitalişti ce suntem, ar trebui să ne vindem scump. Strategie de marketing - suprasaturează piaţa cu imagini care să glorifice sexualitatea- nici un film fără scenă de sex, nici o revistă fără sfaturi sexuale, nici o carte sau piesă de teatru sau piesă muzicală fără innuendo. Convinge potenţialii cumpărători că ceva nu e în ordine cu ei dacă nu se gândesc aproape constant la sex, sau dacă nu inspiră asemenea gânduri. O să se ajungă rapid la complexe legate de aspect şi personalitate, întărite prin procesul depersonalizării vieţii private. Dacă sexualitatea ta devine problemă socială, atunci simţi imediat nevoia de a o farda şi uniformiza plăcut. În ideea, preluată din reviste şi emisiuni tv, de altfel, că ar trebui să ai un stil vestimentar şi un lifestyle proprii, originale, dar care să fie şi sexy, vesele, în tendinţe, conforme cu cele ale prietenilor tăi şi a domeniului tău de muncă, reprezentative pentru personalitatea ta, pe care ai învăţat-o din seriale tv. Tu cu ce personaj din Sex and the City te identifici?

Îmi amintesc uneori de interpretarea dată de un designer interviewat intr-o revistă ideii-tot importată şi impusă- conform căreia sex-appealul originează, de fapt, din atitudine. Designerul respectiv, o femeie frumoasă, de altfel, a explicat că, pentru ea, atitudine înseamnă o pereche de pantofi cu toc.

Nu port tocuri, deci se pare că, în lumea consumeristă, n-am atitudine. Nu vreau să-mi măresc nici buzele, nici fundul, nici sânii, deci bărbaţii care mă văd nu se vor masturba la noapte gândindu-se la mine. E ok, nu vreau să fiu sexy, nu mă pun pe piaţă.

cu bisturii şi cioburi de sticlă colorată, vă apropiaţi şi-mi promiteţi salvarea, voi, creaturi ale căror nume ar trebui să-mi invoce siguranţă. Vreţi să-mi extirpaţi negrul. fără să-l recunoaşteţi măcar, şi prefăcându-vă că nu-mi înţelegeţi urletele:  fie-vă milă! Nu pot exista fără jumătate din creier! Dar nu, cu zâmbete atot-justificatoare şi cuvinte de milă sacrificială, vă împingeţi brutal unul pe celălalt in faţa ofrandei goale care este existenţa mea, legată de voi, supusă cuţitelor voastre. Vă aplecaţi pe rând să-mi şoptiţi în ureche, să mă convingeţi, fiecare, că aveţi lame mai ascuţite şi mâini mai sigure decât ceilalţi, că sunteţi de partea mea în timp ce restul formează o demonică alianţă. Şi, cân, fără voce şi doar prin incoerenţa unui urlet înecat, spun nu, prelungit peste ore şi minute, vă înfundaţi lamele, ruginite şi roase, după cum le simt, în extremităţi, ca să cedez în faţa acelei dureri. Dar eu am cedat e mult, uitaţi-vă la mine, sunt legată de piatra sacrificială, n-am unde să fug. Vă curge sâng râuri pe sub tălpi, nu-mi mai simt pulsul dar voi credeţi în continuare că operaţia mă va salva. Nu vedeţi rănile decât atâta timp cât este un cuţit înfipt în ele, apoi uitaţi că eu mai sângerez, dar nu mai am mult şi rămân fără sânge. Nu mai aveţi ce opera, noaptea fără stele de care vă era frică va muri odată cu acest sacrificiu al războiului vostru. Mă mai zbat doar puţin, mai bine mor acum decât să mai fiu în viaţă în timpul operaţiei.

vocea ta stridentă, compusă în sfaturi şi indicaţii preţioase şi urlete de iubire pe care vrei să mă obligi să o apreciez, îmi întăreşte convingerea că nu pot exista decât ca o insulă. Nu pot fi un pom într-o pădure, participând şi susţinând, primind şi dăruind. Nu pot fi nici o metaforă şi nu mă încarnez în flori sau păsări, ci sunt musca aceea stupidă, prinsă între două ferestre, într-o zi de vară. Căldura mi-e insuportabilă, simt doar panică şi neajutorare în primele minute, izbindu-mă isteric de pereţii transparenţi. Apoi mă calmez, pana pe data viitoare, te iubesc urasc nu te cunosc deloc 

“There are some nights when
sleep plays coy,
aloof and disdainful.
And all the wiles
that I employ to win
its service to my side
are useless as wounded pride,
and much more painful.”                  Maya Angelou

Pe un umăr puternic pot să adorm ca una dintre acele femei molatece, despletite, pe care le vezi în tablouri renascentiste şi despre care afli că pot fi sacerdotese sau zeiţe, dar în nici un caz nu studente. Într-un pat îngust, înconjurat de un relief de cărţi, văi, dealuri şi munţi de literatură interpelând cu ideile mele, nu pot adormi decât prin amorţeala pirulelor aducătoare de pace şi nesimţire. Şi visez ciudat, convulsii respingătoare ale conştiinţei mele, care mă fac, în fiecare dimineaţă, să invoc soarele şi uitarea. Dar dimineţile încep după 12 şi nopţile nu se termină, ci intră doar în repaos pe timpul cât eu mă prefac, în faţa mea şi a lumii, că pot să gândesc singură, fără ajutorul unui subconştient masochist.

Aş vrea să mai pot scrie poezie inocentă, plină doar de sânge virgin şi lacrimi, şi să uit durerea până a oua zi. Ciocolata nu s-ar mai depune, nu m-aş şti machia, aş plânge seara şi m-aş şterge din prezent. 2004, ce apropiat şi semn al altei lumi, percepută de un alt eu, mult mai simplu şi mai înurerat. Lumea şi cu mine nu am putut exista niciodată în tandem. Viaţa nu pare dezirabilă în sine, ci prin capacitatea ei de a-mi permite să exist. Nu cred în viaţă după moarte, chiar deloc, dar mi-ar conveni totuşi să mă trezesc într-o alternativă infinită a existenţei mele de acum. N-aş putea să spun dacă prefer inexistenţa sau iadul, nu prea suport durerea, şi-mi amuţeşte dorinţa de a resimţi dor. Dar, dacă nu venim de nicăieri şi nu avem unde merge, aş fi preferat să nu mă fi născut, pentru a evita suferinţa şi întrebarea constantă pe  care mi-o pun, dacă ar fi cazul, sau nu, să exist în continuare. Acum, că sunt aici, nu sunt capabilă să iau o decizie pro sau contra aceste existenţe. digresez

 Pe la 16 ani simţeam mult, gâneam mult, dar înţelegeam ridicol de puţin din aceste procese. Prin luciditatea mea supărător de nepoetică, sunt perfect conştientă că, peste alţi patru ani, voi gândi la fel despre eul meu de acum. Şi totuşi, nu pot şi nu vreau să-mi cenzurez resentimentul faţă e adolescenta care a preferat să scrie sângeros despre mâinile ei ude în loc să-şi pună lumea la loc şi să încerce să o bată-n cuie. Atunci puteam încă să urlu, pe când acum îmi muşc oar buzele şi scâncesc, produc acel sunet atât de grotesc pe buzele unei fete nu prea delicată, aparent insensibilă şi tuff. Şi m-aş ascune de mine, în aceste momente, eu, cea care cred în mine, usually, chiar şi-n timp ce îmi privesc “eşecurile” în faţă. Nu cred în acel cuvânt, oricum, ci doar în cicatricile pe care le lasă prin suflete.

Am două visuri pentru viitor, dintre care unul implică vile şi haine de designer, şi o femeie care să mă aibă pe mine, fragmentată, prin conşinutul ei. Ar fi acea femeie care sunt şi acum, în colţurile fragile ale persoanei mele, concentrată pe fericire familială şi rafinament exterior. Celălalt este o viziune a unei garsoniere populate cu un pat, în care două colţuri sunt rezervate hainelor, unul celor murdare şi unul celorlalte. Ar fi o creatură prea puţin atrăgătoare întinsă pe pat, cu cărţi şi foi, cu mâinile pătate de cerneală şi ochi sălbatici care văd oameni mult prea rar. O cicatrice în formă e fermoar peste abdomen ar fi semnul că în acel om nu mai există o femeie dătătoare de viaţă.  Şi, sub pat, ar fi suflete capturate în cuvintele cu care astăzi doar mă lupt.   Orice altceva mi-aş dori de la viaţă sunt doar medieri, căi de mijloc pe care m-am obişnuit să le caut între extremele existenţei mele.

Luna nu mai sângerează pentru mine de 4 ani, şi cicatricile de pe pielea tot mai păstoasă nu funcţionează ca o invocare a vreunui astru pe care să mi-l atribui ca amant. Femeia asta tânără şi cu mâini de ţărancă nu mai ştie suferi cum trebuie, şi am ratat complet momentul îndrăgostirilor fără iubire.

Ma doare capul de parca abia as fi ajuns acasa, obosita, de la cursuri. Poate ca este primavara, dar la fel de bine ar putea sa fie toamna in curtea mea. O sa aflu imediat si daca bate vantul.

“I want to walk in the open winds
I want to talk like lovers do
I want to dive into your ocean
Is it raining with you?”

Nu se poate. Nu mă pot lăsa, nu pot renunţa la blogul ăsta, ca să revin uneori, în perioadele de maximă disperare, la dreptunghiul sec în care încadrez cuvinte în care am închis părţi ale eului meu, sau reziduuri ale femeii tinere care sunt acum. Posibil să fie şi fragmente inutile din cine am fost eu, excluse la procesul inevitabil al transformării în cine sunt astăzi. Ok, unii lasă amprente de carbon, eu las urme de praf şi isterii învechite.

Sora mea are ochi maro, care devin galbeni la apusul soarelui. probabil că este un strigoi. eu am ochi maro, care devin verzi într-o lumină puternică. poate suntem homunculus, monştrii unui frankenstein comunist. poate că, în ultimul an al conducerii comuniste, în laboratoarele secrete ale unei organizaţii finanţate de stat, dar necontrolate de un sistem care era incapabil să o înţeleagă, un om de ştiinţă tip mad scientist a făcut experimente genetice şi a reuşit să construiască un copil neuman, neomenesc, neortodox. şi i-a spus coco.   Nu găsesc ridicolă repetitivitatea acestei tendinţe absurde, pe care au avut-o atâţia înaintea mea, de a mă separa, fizic şi genetic, de grupul grupurilor de indivizi pe care mi-i simt exteriori, şi cărora ştiu că nu voi putea să mă adaptez. Nici unui grup, nici unui om, nici nu vreau să încerc. Aşa cum oricui i-ar fi frică să dispară, să nu mai existe, şi mie îmi pare oribil să mă omor pe dinăuntru, să nu mai fiu, să las corpul acesta sub legea altui eu, ca un zombie, amintire a femeii de acum. Dar sunt ridicolă, ştiu că mor şi renasc şi sunt alta, cu fiecare zi care trece. Sunt la fel de ridicolă ca orice om care se declară religios, şi totuşi îi este frică de moarte.

Azi am primit un comentariu. Nu se întâmplă des, pentru că nu scriu nimic de interes general, şi bloguri în stilul meu, adică defulări post-adolescentine cu tentă de poetizare împânzesc internetul, deci prezintă prea puţin interes, trezesc prea puţine reacţii. Deci am rămas surprinsă, verificându-mi mailul, să aflu că cineva are ceva de spus la ceea ce am avut eu de tăiat din persoana mea şi de expus în galeriile închise ale wordpressului. Şi îmi încarc frazele cu imagini vizuale dintr-un impuls rebel, presupun, căci acest lector par hasard al blogului meu m-a informat că scriitura mea îi aminteşte de un student la filozofie sau un poet amator. Şi, pentru un moment, m-am întrebat dacă e vorba de un compliment sau o insultă, să mă vadă ca pe o iniţiată în filozofie, ca pe o poetă, chiar în ipostaza cea mai brută a acestei meniri. Apoi am realizat că trebuia să mă simt insultată, căci criticul post-ului meu îşi exprima dezamăgirea la calitatea acestui blog, pe care probabil că a dedus-o exclusiv din postul comentat. Recunosc, m-am abţinut să-i răspund întrbându-l ce experienţe literare a descoperit el pe wordpress în trecut, încât, alegând să citească un blog aleator, a fost dezamăgit să-l găsească pe acesta atât de simplu şi de fad, doar filozofic şi cu vagi tentative de poetic. Aşa cum spune el, căci eu n-aş merge atât de departe încât să le atribui emoţiilor mele deşirate, expuse aici, valenţe de filozofie.

 Poate că pare ipocrit din partea mea, dar nu mă incomodează ideea că nişte necunoscuţi pătrund, fără ghid turistic sau introduceri, în intimitatea cuvintelor mele, pe când doar gândul că cineva care mă ia în braţe când ne întâlnim pe stradă ar putea să le citească îmi provoacă anxietatea echivalentă unei nudităţi spirituale vulnerabilizante. Chiar dacă nu asta reprezintă blogul meu. Fragmentele acestea sunt, poate, sclipiri de mine printre draperiile dormitorului. Oricum, nu mă aşteptam să am cititori, şi cu atât mai puţin comentatori. Deci, ca să clarific această confuzie cauzată de criticul meu, nimerit pe aici prin tactica blogăritului la nimereală, mi-am verificat statisticile blogului. De curiozitate. Şi aşa începe povestea care leagă titlul de mesaj (mi-am amintit, tocmai acum, de un alt comentariu pe care l-am primit cândva, care-mi reproşa lipsa relaţiei dintre titlul pe care-l dădusem unui post, şi, recunosc, acest blog nu este coerent, nu are o structură, dar nici nu pretinde că altfel ar sta lucrurile).

Surprise, surpise: am 666 de vizionări. Azi, 01.02.2008, eu, Cocoţelul, am aflat că 666 de persoane au trecut prin paginile trăirilor mele interioare, transformate în cuvinte şi lipite de tiparul acestui site. O fi un semn, poate că ar trebui să înţeleg că a venit vremea să renunţ la virtualitate, să revin la cărţile mele cu foi albe şi la pixuri, pe care, de când cu blogul, le-am păstrat pentru bucăţile cu adevărat intime ale efuziunilor mele. Sau poate e sfărşitul lumii.

Nu ştiu ce o să fac, las lumea să-mi ia decizia şi să o prelucreze, oricum nu am ataşamente sentimentale faţă de tastatura asta, aşa cum le am pentru foile mele.

Is this the end of an (all too short) era?