Îmi măsor timpul în lumină, şi zilele de vară sunt un spaţiu al soarelui infinit. Noaptea aduce stropi de conştiinţă urbană a cerului înstelat, şi grămezi de iarbă cosită prin parcuri. Am aşteptat vara asta toată iarna, aşa cum aştept toamna acum. Can you hear this autumn song, summer move forward and stitch me the fabric of fall, tralala.

Îmi măsor timpul în viitoruri graţioase, rochii pentru orice sezon, cu vedere la podiumurile vară-iarnă 2008. Sandale pentru praful fierbinte de acum şi cizme negre, cu şireturi, pentru ploile de peste câteva luni. Aştept învierea dorinţei de a-mi “purta ochii negrii ca noaptea”, cu buze roşii şi unghii vopsite în culori de viaţă caldă pe ploaie rece. Uit în dulap rochia nouă, nepurată încă, pe care am prins în modelul fustelor bunicii toate cele 20 de veri şi fiecare vis despre vară. Îmi uit părul despletit şi parfumul, şi îngheţata, amnezie sau negaţie absolută a prezentului în favoarea unui viitor care permite fantezii. Am aşteptat vara asta mai mult de 6 luni. Nu cred că timpul din mine are prezent, ci doar trecut pus în rame încrustate fantezist şi viitor văzut prin perdele de dantelă fină. Atunci eu nu sunt decât amintirea unei lumi trecute şi anticiparea unui viitor nedefiit, iar prezentul meu este doar momentul în care aceste două extreme se contopesc şi îmi permit să le admir sau să le dispreţuiesc.

Printre cuvintele mele se preling îndoieli doar când le privesc de la mai mult de o zi depărtare. Dacă le mai simt încă pe vârfurile degetelor, atunci orice tentativă de a le privi altfel decât cu ochi de îndrăgostită mă aduce pe marginea dubiilor asupra restului existenţei mele, care nu se conturează prin combinaţii de litere romane. Dar după aproximativ 24 de ore apare posibilitatea unor dubii, sau apare, ieşind din blur şi cu tot mai mulţi pixeli, realitatea tangibilă a unei mâini calde, sau câteva şuviţe scurte şi ondulate, care poartă mirosul despărţirii de verbalitate. Pot privi în urmă spre foile sau spaţiul digital pătate de cuvintele mele, şi pot să simt că aş putea exista în lipsa lor. Dar nu pot să cred. E o usturime enervantă care mi se întine peste piele, apoi încep să mă doară încheieturile şi lumea tactilă, sonoră, colorată ca acea rochie de bal mascat se prăfuieşte cu toţi anii mei de formulări.

Iubire în mine sau înafara mea, sau, mai bine, cuvintele din mine şi el de lângă mine. Propoziţii fără predicat, când viaţa mea nu are plot, ci doar devenire. Acţiunea s-a pirdut în refuzul meiu de a renunţa la cognitiv, şi filmele thriller şi dramele sunt declasate de horror şi comedii. Nu am părăsit spaţiul-colivie al grădinii acesteia în care am locuit vreo 6 ani de mai multe zile. Aştept din nou vara, ce e afară acum şi ce e în mine nu se armonizează pentru a rezulta în conceptul “vară”. Pielea mea albă refuză orice raze, râsete, recidive frenetice ale unor amintiri prea încărcate cu ardoare.

Imi masor timpul in fericiri trecute: o saptamana de la inceputul vacantei, patru luni de la betia in care am efuzionat in iubir cliseistica, sapte luni de la craciun, anul nou si ziua mea, topite intr-o treime caramelizata printre frigul gri al iernii de care inca nu am scapat prin unele colturi ale mintii. Am asteptat soarele ca pe o promisiune cu substrat de inghetata, si acum privesc in viitor la toamna si la agitatie si miscare vie. Nu masor viitorul, il vad in pete de culoare.

Am in cap un infinit de metafore, intre locuri comune si conexiuni personalizate, irationale din exterior, pentru caldura topita si umeda a prezentului. Imi masor timpul in temperatura. Iubirea e calda si vesela iarna, cand vreau sa fiu in bratele lui, si e un zambet inrosit pe canicula, cand il vad numai seara. Toamna sunt farduri si manusi, primavara sunt esarfe colorate. Vara asta sunt rochii inflorate si trandafiri in pamant, pe care ii vad de la geam fara sa ma apropiu de ei. Si inghetata de visine, si balsam pentru buzele de care ma musc. Vara asta este o recuperare a relatiilor neglijate, si nervi pentru ca nu mai apuc sa citesc, si plictiseala pe banci in parc, avand ca fundal masini si claxoane de nunta.

“Summer move forward and stitch me the fabric of fall
Wrap life in the brilliance of death to humble us all
How sweet is the day
I’m craving a darkness
As I sit tucked away with my back to the wall”

Am asteptat vara ca pe o salvare tiguitoare pe strazile prafuite de la marginea orasului, si a interziat cu zgomot, a ajuns prea tarziu iar acum ma umple de resentimente.

the taste of dried-up hopes in my mouth - dap, inca o vacanta si a trecut un an si tot eu. doar eu. Nu s-a intamplat nimic, nu s-a schimbat lumea destul de brusc pentru ca cineva sa observe. Mi-am uitat gandurile si imi amintesc schite facute cu pixul pe hartie de xerox. Oameni stick-figures. Smiley-faces. prea multa engleza, nu destula germana, japoneza mult prea putin. Mi-au mai ramas doar 2-3 cantarete din franceza care era, in alta viata, un model existential si un idol (chip de lemn).

Inca o vara mult asteptata si prea calda. Intre praf si tantari, intre mine si mintea mea.

When reflected in another’s eyes, one never sees the scars they know to be on their soul.

In someone else’s mind, i feel that i must be a thing of beauty, with traits, clear or shady, as they may be, quite flawless, because no spectator of my current being can claim to recall the past that has shaped this human that is, now. Yet, just as much, no one can understand my reasons and, while i’m quite grateful for not being see-through, it does leave me in a morose mood to think of this beloved silence that condemns me to my loneliness,  a state too old to rouse my interest and  to persistent  in its continuous presence to be ignored.

Singura poezie din lume este în mine. Mi-am dat seama de mult, de pe la primele episeade depresive , momente de revelaţie şi epifanii. Totuşi, mă trezesc iar căutând frumuseţe pe dinafară, şi mă tai dinou. Totul e plin de cuţite: cerul are nori-cuţite, din care plouă cu picuri tăioşi. Iarba ascunde cuţitele, şi văd tăieturile doar a doua zi. Oamenii scuipă, din când în când, câte o lamă direct pe pielea antebraţelor mele.

Şi totuşi, mă văd închizând ochii şi transpunând o poezie undeva, oriunde, într-un om, un tablou, un dulăpior frumos, o idee criminală. Scriu cu cerneală albă peste cuţite reale şi imaginare, nu mai fac discriminări, umplu lumea de cuvinte şi apoi le văd cum se taie, se ascut, îmi întorc spatele.

Măcar dacă s-ar despica cerul, am vedea degetele de la piciorul lui dumnezeu. Aşa, în sfera noastră de dogme şi cuţite, ne ciocnim unii de alţii şi de nihilism, şi ajungem să credem că şi divinitatea este tot o poezie a cuiva, malinterpretată de alţii, şi să renunţăm la voinţa de a ne mai agita atât. Sau, ca şi mine, poate ajung unii să audă mişcările îndepărtate ale unui zeu indiferent, la care să-şi dorească să ajungă imediat. Măcar pentru a face o călătorie.

“Iubeşte-mă acum, căci anii

La tinereţi ne-or pune frâuri

Şi zilele vieţii noastre

Se scurg ca undelemn pe râuri.

Şi trupul tău, care mi-e astăzi

Cel mai dorit dintre limanuri,

Va fi doar un ulcior din care

Vor bea drumeţii pe la hanuri.”

Aşa cântam, pe la 18 ani, închipuindu-mi o iubire mai pură care, în mintea mea de nostalgică a trecutului imaginat, existase acum câteva decenii. Mi se părea că societatea comunistă, cu toate lipsurile şi mizeriile ei, permisese, prin lipsa consumerismului şi înaintea imaginii trucate a eului şi alterităţii sub care ne ascundem acum, existenţa unui sentiment neinfluenţat din exterior.

Penibil de naiv din partea mea. Şi atunci, ca şi acum, zarea a fost golită de albastru, şi cerul nostru este numai o vedenie pe care încerc să mi-o prelungesc prin fragmente disparate de poezii.

There’s something strange in the way he’s sitting there
strumming his guitar, hasn’t talked for hours.
he’s staring at the wall and i can tell
that boy can see the stars on ugly plaster
and he can look right trough these dirty city walls.

don’t stare if you can help it, and don’t say anything
or he might put those black sunglasses on
an then you’ll be the one who robbed us of his eyes.

they say that prophets only live in history and
heroes are just there for legends
but he’s right there now, isn’t he?
and he can tell you love him, so be quiet now.

The British are feeling the pinch in relation to recent terrorist threats and have raised their security level from “Miffed” to “Peeved.” Soon, though, security levels may be raised yet again to “Irritated” or even “A Bit Cross.” Brits have not been “A Bit Cross” since the blitz in 1940 when tea supplies all but ran out. Terrorists have been re-categorized from “Tiresome” to a “Bloody Nuisance.” The last time the British issued a “Bloody Nuisance” warning level was during the great fire of 1666.

The French government announced yesterday that it has raised its terror alert level from “Run” to “Hide”. The only two higher levels in France are “Collaborate” and “Surrender.” The rise was
precipitated by a recent fire that destroyed France’s white flag factory, effectively paralyzing the country’s military capability.

It’s not only the French who are on a heightened level of alert. Italy has increased the alert level from “Shout loudly and excitedly” to “Elaborate Military Posturing.” Two more levels remain: “Ineffective Combat Operations” and “Change Sides.”

The Germans also increased their alert state from “Disdainful Arrogance” to “Dress in Uniform and Sing Marching Songs.” They also have two higher levels: “Invade a Neighbour” and “Lose”.

Belgians, on the other hand, are all on holiday as usual, and the only threat they are worried about is NATO pulling out of Brussels.

The Spanish are all excited to see their new submarines ready to deploy. These beautifully designed subs have glass bottoms so the new Spanish navy can get a really good look at the old Spanish navy.

Americans meanwhile are carrying out pre-emptive strikes, on all of their allies, just in case.

Noaptea mea miroase a furtună

Şi bate vântul trecerii prin vară,

Îmi încâlceşte părul

Şi îmi desface degetele ca picioarele unei

Curve îndrăgostite.

Comparaţii kitschioase pe când

Nu mai am nimic poetic in litere

Şi nimic spiritual printre cărnuri.

S-a stins vara

Şi a început monsoonul sufocant de după

Depresiile anotimpului trecut.

Mi-am legat mâinile la spate cu fularul prea gros,

Dar acum nu mai am cu ce

Sa mă leg la ochi,

Deci mă aplec,

Cad în genunchi,

Apoi mă las pe mâini şi-mi

Murdăresc fruntea cu praf, nu ating cu capul pavajul

Parcului, ci îl izbesc,

Un atac împotriva pietrei de mormânt care sufocă iarba.