E un monstrulet cu ochi de pisica la fereastra mea, s-a asezat acolo de la apusul soarelui si ma priveste cu interes. (Sau cu foame.) Pisicul nu vede nimic, prin apartamentul cu geamuri mari se plimba somnambuli care imi repeta obsesiv ca trebuie sa intru in jocul lor, prin tot felul de tertipuri si apoi, ca ultim resort, santaj emotional.  Somnul e un pretext pentru invocarea tuturor icoanelor pagane din templul meu linistit, si arderea lor, si dansul prin cenusa. Vocile plangatoare, pline de repros, pline de regrete si iertari sunt cantec de sirena si ma cheama sa ma pierd pe mare. Somnul era, candva, moarte mica, si acum este opusul mortii: pierdere in existenta infinita. Delir umplut de ochii spectatorului meu tacut, care asteapta.

Ideea de “nevoie” trece peste “dorinta” si “asa se face”, iar eu simt nevoia sa ma sustrag pentru mai  mult timp experientei sufocante a propriului creier out of control, sau a universului care mi se revarsa in capatana cand sunt cu garda jos. Poate nu-mi place nici culoarea asternuturilor de bumbac,  sau patul prea ingust, sau draperiile trase peste ochii de pisica din geam.

Noiembrie 2009 pare mai friguros decat alte sfarsituri de toamna. Mainile imi miros a mandarine si prin fata ochilor imi plutesc prea multe cuvinte, incat ajung sa inteleg ce inseamna “iures” (ma intrigase cuvantul asta in copilarie). Cu sistem overload de cofeina si zambete semi-isterice, e mult mai usor sa suporti vantul.

Mi-am luat un ruj rosu de Theda Bara, pe care mi-l doream din iarna trecuta si pentru care facusem economii. Mereu m-a satisfacut ideea de a economisi, eu, dependenta de parintii care insista sa imi continuu studiile inca 3 ani de acum incolo. Si imi port buzele vopsite cu mandrie.

Blogul isi pierde tot mai mult valenta de receptor al emotiilor mele dezechilibrate, si am impresia ca e din cauza raritatii tot mai mari a momentelor in care chiar am nevoie sa exprim furie/dezamagire/ennui. Noaptea de Luminatie m-a pierdut intre pereti, in fata unor pasiuni mai adecvate vietii mondene, si unghiile mi le-am taiat scurt, ca sa nu-mi mai ot trage pielea de pe carne. “Autumn song” anul asta pare, cumva, atipic de satisfacut de sine.

Toate ideile pierite din saptamani intregi de opozitie minora mi se aduna in cuvinte ca niste pumni inclestati a furie, a retineri infinite. Am incercat sa tratez moartea dorintrei de a mai gandi cu somn de forta majora, si toate gandurile mi s-au revoltat. Deja e razboi civil pe aici, cu strazile orasului pustii si cladirile prafuite care mi-erau atat de dragi lasate in paragina, ba chiar in pericol de bombardament.

Egoismul, in regrete si reprosuri, se manifesta ca valuri de ura, care ard in mutenie si dor cu o durere prea bine cunoscuta. Cosmarurile din fiecare noapte imi controleaza dictatorial potenta emotionala, pana cand niciun minut al zilei nu mai gaseste la mine vreo urma de mila, vreun rest de compasiune umana. Egoism sau indiferenta, empatie tocita pana la radacinile nervoase, contorsionata patetic.

“such a poor, wretched creature”, departe de orice asteptari pe care cineva ar putea sa le dedice vreunei creaturi cu potential oarecum viabil. Oricum, mereu m-au iritat asteptarile pe care unii isi permit sa mi le aplice.

Degeaba se intuneca inainte de noapte, si nu mai are niciun rost sa ploua.  Orice conglomerat de emotii atrage dupa sine violenta (cel putin cognitiva), imaginea masacrului unei imagini.

Politicienii se straduiesc sa legalizeze unele droguri, sau sa se maimutareasca reciproc pentru aceasta initiativa, si eu astept camerele video la coltul strazii, se fim inchisi intr-o bula de “constiinta sociala”, sa uitam complet de acea entitate din spatele zidului propriilor carnuri. “Ego” si “lifestyle”, identitate facila prin “ce faci”, “ce vrei”, mult mai usor de controlat decat realitatea difuza a propriei cognitivitati. Oglinzi pe toti peretii, dar din cele de sticla, care se sparg si care iti captureaza sufletul, deci oglinzi reale, fara difuzare in pixeli sau cliseistica localizata. Oglinzi pe care sa le acoperi de fiecare data cand tii doliu, la fiecare Sf. Andrei.

Nu mai este la moda sa fii razboinic (nu stiu sa fi existat vreodata, cu adevarat, o categorie de razboinici, asa cum sunt prezentati ei in istoria mitizanta, dar a existat, cu siguranta, o perioada in care oamenii si-au dorit sincer sa fie vazuti ca facand parte din acea categorie; eventual, si-au dorit chiar sa se poata considera ei insisi, cu toata sinceritatea, ca fiind niste “razboinici” demni de invidiat), insa mai exista reminescente ale visului despre eroi.  Reverii, toamna, la amiaza, despre senzatia de piele, carpe si pamant din jurul unui maner de fier. Durerea difuza din muschi, dupa ce ai intrecut limita rezonabila de efort intr-o zi (sau mai multe). Frigul din oase, mizeria suportata cu greu. Apa uscata pe obraz, praf naclait, gulere tepene la bluze de canepa. Lana care freaca, iti smulge un strat de piele, si senzatia fericita a caldurii usturatoare peste pulpele jupuite.

Intinsi pe pamant “aproape inghetat”, inconjurati de cadavre (sau “aproape”), asteptam sa ninga. Atat ne mai lipseste, nu-i asa, sa ne ninga, sa fim uzi si reci si sa intepenim tacuti. Inca o gura.. mai bine in cana, pot trece un deget prin toarta, nu trebuie sa-mi infasor degetele fierbinti (inghetate) in jurul unui pahar aproape curat. Ghilimele si paranteze, pana aici am ajuns, la parametafore ironice si patetism de tejghea mizera.

De vreo doua luni nu mai exista noapte, spre disperarea dependentilor de belle epoque, nici stele-ghid nici lumini din strada, numai halucinatii de suflet deshidratat. Orasul e pe “mute all”, unghiile mele nu mai zgarie (nici macar in carnea transparenta de pe antebrate, nici macar in rozul palmei), am un virus si trebuie reinstalat windows-ul.

“Undo.”

Septembrie se termina prea putin grandios, in voci de caini aproape de miezul noptii. E frig in asteptarea ploii, romantism caldut in nostalgia zapezilor (din carti postale, din carti despre Mos Nicolae). Urechi diafane de pisica, inghetate si fluturatoare, vant rece care umfla cliseistic draperia.  Flori marunte, colorate strident, prin iarba galben-boratura. E exasperant frigul asta semi-sezonic, nici nu stii daca e cazul sa porti manusi, maybe it’a all in your head… Oricum, in aceste circumstante mai mult decat incomode, somnul se aseamana mai mult cu o capitulare in directia mortii, o coma din care visezi vag, delirand de departe, la viata de zi cu zi traita doar luna trecuta.

Carnea ta moale, albastruie, de copil trecut, cheama a moarte.

Crize de nervi, pe dinauntru sau urlatoare , degeaba iti tai ghearele

vrajitoareo,

degeaba iti fierbi hainele in cazan, cu vopseaua neagra, si iti tragi parul peste fata

si te acoperi cu dantele spasite.

Doliul tau e o insulta si vei fi gonita din pragul bisericii.

Asta pentru ca nu te trazneste de sus.

Nu-ti face iluzii, Dumnezeu nu iarta

asa usor, iar tu nici macar nu te-ai spovedit, asta e mandrie,

cu manusile tale din catifea (innegrite si ele)  nu esti in post, nu

ceri iertare, vezi, vezi sa nu ajungi

pe rugul pe care ti-l meriti!

Ai noroc daca nu te gonesc de aici cu furci si pietre!

Rupe-ti hainele si freaca-ti fata cu cenusa, sa semeni cu dihania careia i te prostituezi,

curva, curva dracului,

strigoaica, te vedem cum umbli noaptea, in tacere, pe poteci purtand oale de lut

cu blesteme, cu facaturi de moarte,

nebotezato, nu te vor ingropa in cimitir,

si-ti vor taia capul inca inainte sa te puna in pamant,

si nimeni nu va sti in ce colt de lume

te mananca viermii.

Septembrie curge peste pielea mea fierbinte din amintirile unui ieri in plina vara. Lana, piele si catifea, in culori de pamant si bijuterii, busuioc uscat pe care l-am cules acum vreo luna, care zgarie palma, rozare din lemn date prin ulei parfumat, de manastire. Rujuri sangerii cu textura exacta a buzelor mele. A season for my own, personal hell. Si orasul prafos, cu strazile aspre si patetic manjite cu pasii mei, ai unui eu purtant brocart sau dantela. Sau poate baston.

Intr-o viata anterioara, se poate sa fi fost barbat. E chiar probabil. Prea putin ma suprapun imaginii feminitatii din orice epoca. Prea departe ma gasesc de incarnarea iubirii si a carnalitatii umede, femme fatale. Unghii prea lungi, nevopsite, deci gheare, deci marci ale bestiei interioare, pot sa taie pana la sange in carnea moale a bratelor mele de femeie slaba, in cel mai umilitor sens al acestei afirmatii. cerul se lumineaza bestial, argint viu care otraveste o minte fotosenzitiva, impuiata cu umbre. O minte vampirica, se topeste la lumina zilei, se ascunde prin colturi cu totala lipsa de demnitate. Unde ti-e onoarea sau macar mandria ta nemeritata, fiinta de gand si imagine, care te ingamfai cu poze prelucrate in photoshop? Ciori si vrabii, atata ramane din vara, peste cerul inutil de gri, scarbos de gri, insuportabil in ambiguitatea sa, vajaie iluzii in negru definitiv, numai ciorile si cate o vrabiuta.

Plec din Cluj, chiar pentru cateva saptamani, cu senzatia ca parasesc o mare iubire, si cu usurinta celui mai nemilos amant posibil: cel care poate iubi de departe.

Sans un remords, sans un regret, je partirai
Loin devant moi, sans espoir de retour
Loin des yeux, loin du coeur,
J’oublierai pour toujours
Et ton corps, et tes bras, et ta voix,
Mon amour

Titlu preluat din versuri de rock american, dar post-waking-ul nu s-a derulat nici macar intr-o vaga similaritate. Rock’n'roll suicide prin dizolvarea necesitatii de a exista in propria inconstienta. Ma ingrop intr-o lume de patetisme si self-pity degradanta, atat de departe de mandria mea in haine ronciulite, mirosind a static, a non-timp.

Din melodrama mea lipseste romantismul, presupun. L-am sufocat sub perne, pe la 11 ani, la fel cum am inecat eroticul in cada de baie, la 13.  Poate, intr-o alta viata, as fi putut fi Caril Ann Fugate, sau tipa din “Time Bomb” de la Kidney Thieves, sau chiar Angelina Jolie din filmul aferent (nu actrita, doamne fereste, cu un card de copii si retete de “salvare”).  Abandonata in satul bunicilor pana pe la 15-16 ani, poate as fi fost mai umana, mai shakespeare, Bruce Springsteen sau chiar Pink Floyd.  Instead, iata-ma vampirizand trupul molatec al fiintei care a fost, si care ar fi putut sa fie, in alte circumstante.

Apocalipsa e la rasaritul soarelui, cand s-a consumat betia innoptarii si somnolenta miezului de noapte, si ramane doar momentul ruperii din vis, ennui-ul trezirii.  Daca somnul e moarte, atunci sunt un cadavru sfaraitor care se opune indarjit si decesului, si reinvierii. La fiecare miez real de noapte, in punctul de mijloc dintre apus si rasarit, port razboi cu un trup care face system shutdown. Somnul nu e o inevitabilitate, dar nici eu nu sunt o martira, si rar mi s-a intamplat sa ma opun pana la capatul zilei urmatoare. De obicei astept doar rasaritul, pentru a nu combina instantele damnarii care sunt noaptea si somnul.

Am nopti singuratice, in care ma bantuie halucinatii si alte rase de monstrii fantastici, si caut maini pe care sa le apuc prin somn (dar caut cu spaima, cum te-ai uita pe sub pat ca sa descoperi strigoiul ascuns). Mult mai des, am nopti visate, si in vise nu exista decat un singur personaj, naratorul inconstient care sunt. Restul e spectacol, si nu pot sa ignor cortina.