Nu mai vreau sa citesc ultimele postari, mini-eseuri nefinisate, pe care nu le-as fi plasat in colectia efuziunilor blogaresti daca, in tonul ultimilor ani, as fi simtit iminenta unor asemenea iesiri emotionale formulabile.

E o ruptura ciudata, oarecum infricosatoare: nu mai aberez. Identitatea mea egocentrica, obsesiva, plina de cuvinte, nu mai da peste margini. (Sper ca nu m-am redus) (Sper ca nu e o deziluzionare – ca nu mi-au scapat, printre barele meticulos construite ale cinismului protector, niste urme de iluzii care sa aduca posibilitatea dezamagirii). (Sper ca mintea mea discursiva nu isi va pierde, treptat, din colectia dictionarelor).

Acesta este un post de marcaj, spre care privesc (deja) din doua perspective de viitor: daca ma voi intreba, vreodata, de ce am incetat sa scriu pe blog; daca voi reveni, eventual pe la moartea greierilor, la cocotel pe wordpress, si voi vrea sa am un flashback introductiv.

Tentaţia constantă a raţionalizării, până la absolutul în care mă prefac că nu aş crede, se stinge dezamăgitor, chibrit aruncat într-o baltă, pe trotuar.

Frica, veche de când m-am metamorfozat în om-poveste, de a-mi pierde minţile, poate fi doar măturată sub covor. Draperiile de brocart din acel lounge orientalizat, ascuns undeva în curtea interioară a clădirilor adiacente castelului pe care l-am ridicat în trei ani de facultate şi literatură. Mirosul de tămâie şi liliac, gros şi alburiu, sufocant în dormitorul meu real, minuscul, safe. Pereţii, pe care mi-i închipui mereu groşi de vreun metru. Fantezia unui schit subteran, la poalele muntelui.
Toate cele şi o pungă, foşgăind jenant, cu antidepresive şi somnifere, au servit ca un scut anti-mine, în final, şi anti-ce-aş-putea-să-ajung.

Un urlet macabru, de film facil, după E.A.Poe, care provoacă tresăriri şi amintirea cinematografică a scenelor tragice din psihiatriile pre-drepturile-omului. Pe strada preferată din oraşul-acasă. Printre clădirile pe care se cojea, se prăfuia fantezia unei existenţe burgheze. Te gândeşti la un beci de cruzime înainte de a revedea podul din Jane Eyre.
Următorul gând e despre cum ar trebui să studiezi mai îndeaproape tăcerea. Sunt păcate vechi, spiritele astea, şi luna pe jumătate mâncată, şi balaurii care aduc furtuna (nu mai trimite chemările, nu cu voce tare). Roagă-te în şoaptă, e concluzia, căci singura spaimă care întrece spectrul psihozei e imaginea acelor mâini aspre, a feţelor şi sufletelor aspre, care, spre binele tău şi pentru siguranţa publică, ar putea decide că e mai bine să trăieşti după un scenariu repetitiv, şi simplu. Pentru că ţi-au citit jurnalul. Pentru că ai crezut în cuvinte, şi ai uitat despre politici, preferi să te desfaci şi să te cauţi, în loc să înveţi pederost reţete de bucătărie.

Sînziana nu e un nume de fată. Cu numele ăsta, ca să fii om, trebuie să fii femeie. Self-obsessed and self-indulgent, dar deloc dependentă. Sub nici o formă jumătate. Numele ăsta obligă la întreg.

Când am văzut că se termină primăvara fără nicio ruptură, şi aerul e umed, gros ca de lacrimi nevărsate, am cerut să fie furtună. M-am gândit simplu, n-are cum să strice, se mai curăţă şi cerul, şi pământul. Se ia praful de pe frunzele de salcâm.
Furtună a şi fost, de vreo două ori, prelungă, satisfăcătoare pentru acea parte din mine care trăieşte prin zvârcolirea noroiului ud, frământat de picăturile grele. Am tresărit de fericirea fulgerelor şi am ascultat încântată fiecare tunet. I had a ball. Dar se întinde.
Ploaia asta infinită a murat florile de salcâm, şi n-am niciun chef să pierd şi teii. Mi-a venit motanul plouat în casă, cam de două ori pe zi, mirosind a mâţă udă şi a tristeţea vânătorului izgonit. Pământul buretează şi scuipă apa călâie sub fiecare pas, de parcă s-a scârbit de prelungitele avansuri ale norilor acestora, gri-pal, nici măcar vag încărcaţi electric.
Ce rost are ploaia asta infinită, şi ce farmec, şi fiecare fir de iarbă pare să respingă apa care a îmbibat aerul. Ar fi nevoie pe aici de sobe cu lemn de brad, care să usuce pereţii râncezi, lemnul molâu care se curbează pe sub cărţile mele pleoştite. Ar trebui să aprind lumânări, să alung amintirea apelor plictisitor de statice, a scurgerii infinite şi anoste, distructive şi numai prin continuitatea egală a venirii şi a contactului.
Poate e cazul să coc turtă de secetă, cu sare multă şi cuptor încins, să o pun în colţui plitei şi să o descânt de soare. La bunica prin curte erau găini roşcovane, grăsuţe, care te anunţau că ploaia mai ţine şi-ţi vor putrezi răsadurile dacă n-ai grijă.
Cerul e cel mai plicticos spectacol pe care mi-a fost dat să-l văd de o vreme, şi mă gândesc oarecum scârbită la dorurile mele vechi de doar două săptămâni. Furtuna promisă s-a dezumflat într-o insistentă şi enervantă ploicică de primăvară, cu ocazionale şi fragile puseuri de forţă, încercând să-şi demonstreze potenţa unei audiente mult prea puţin impresionate. Cine ar dansa prin fleaşca plutitoare pentru fâlfâitura asta? Honestly, you got me shrinking back from every attempt at freeing those desires, so in touch with my soul yet so very far from deeming it righteous. This drunken, fragile thing dreaming of war deserves her silence.

Plouă de câteva zile, şi îmi vine să fug peste dealuri, prin nămolul frământat de copite de la marginile băltoacelor, pe sub crengile perilor singuri şi a copacilor celor mai mari din marginea păduri. Mi s-ar prinde sânzienele lipicioase de poalele fustei, mi-ar rămâne în păr mirosul de lemn vechi, prăfuit, încă viu. Şi de iarbă udă, pământ rece, mâlos.
Undeva, printr-un desiş uscat şi gri din mijlocul pădurii, m-aş opri şi mi-aş da jos straturile de pe deasupra, să le întind la uscat pe frunzele veştede. Fiecar pas ar foşgăi puţin de tot, şi mi-ar fi frică de întuneric, dar nu de lupi.

Camerele micuţe cu draperii groase de tras peste geamuri, la jumătate de oră pe jos de oraş (acela pe ale cărui străzi mă pierdeam vara trecută), sunt comode aproape tot anul. Doar primăvara, când vibrează pământul sub stropii de ploaie, sau în unele nopţi din iunie şi august, pereţii parcă mă proiectează violent înafara vieţii pe care o simt după draperii. Imaginea unui pinball disperat.

There will be no broken hearts and cheap hollywood tears running tracks of smudged maskara down this backwoods path. Sorry to say that I don’t miss you. No regrets in those moments of reminiscence, and certainly no desire to turn back time, or start over, or any other sentimental nonsense the whole world seems to try and whisper in my ear.
Social safety net meant to make you happy, and such a strange happiness that is, not at all tailored to fit the personality of its recipient. And people seem to assume that no one will, of their own accord, jump without that net prepared to catch them. I’m no acrobat, but those annoyingly persistent stage hands attempting to push me into netting only serve to further convince of the futility of all these safety measures taken. If you can’t keep your balance, you deserve to fall. If you fall, you deserve to break a leg (if you were stupid enough to climb up high, when you’re unskilled, then yes, darling, you deserve that broken neck you got).

My woods stretch out darker than ever, and still I feel like thickening the bush. Don’t enter. Don’t even try to look in here, unless invited. Those I call to have their own paths, their own groves to duck into when there’s a storm out. But you need guidance to walk trough here, and without my open invitation, it’s not safe even to just keep to that trotted little path on the edge of the forest.

This is where your map ends. Here be monsters.

Buchetul de liliac, tăiat din tufele imense care au rol de zid despărţitor între grădina vecinului şi drumul nostru de ţară plasat în mijlocul oraşului, arată simpatic într-un ulcior de sticlă. Îţi vine să-l centrezi, bunicos (I claim ownership of this word), pe o dantelă albă, din pânză ţesută în casă.

Prima noapte:
Parfumul fermecător şi izul de plantă zdrobită se intensifică peste noapte, de parcă liliacul ar dori să cucerească teritoriu, să se impregneze în draperii.

A doua noapte:
Parcă şi pereţii trăsnesc de lilieci. Mirosul e sufocant de dulce, încât trebuie deschise ferestrele, pe la miezul nopţii. Liliacul are alura de a refuza limitările spaţiale în efortul său de dominanţă olfactivă.

A treia noapte:
Ulciorul de sticlă conţine un posibil agent al răzbunării ecosistemului. Liliacul e pe moarte, dulcegăria are acum iz de putregai undeva, dedesupt. Aminteşte de funeraliile victoriene din imaginaţia unei adolescente cititoare de Poe, când florile nu acopereau niciodată total mirosul descompunerii umane.
Floarea se insinuează în spaţiul oniric, vise infinite în care şezi pe latura unui catafalc, aplecat cu pasiune asupra unui superb cadavru.

Am, undeva, între pereţii protector-claustrofobici ai camerei mele, un mausoleu pentru ceea ce ar putea fi numit eroic. Cadavrul uscat, mumificat (nici măcar nu mai pute) al acelui Coco din adolescenţa târzie, căruia încă îi mai păsa de oameni, de masa anonimă, amorfă, stupidă a OAMENILOR.
Peste oseminte veghează acest typist plictisit, înzestrat numai cu estetica amorală a unui demon de sorginte estică (în vest, nici demonii nu scapă de moralizarea creştină).

O goană după definiţia identitară. Numele este cuvântul care te conţine (pe tine şi pe ceilalţi purtători, şi pe părinţii care l-au ales, şi pe cultura de la originea sa), deci un însemn identificator destul de amplu pentru a cuprinde această variantă simplistă a umanităţii pe care o numim EGO. Deci problema posibilităţii rezumării unui complex cu valenţe creatoare la un singur denominant generalizator am înţeles-o. Dar cum e cu această constanţă a titulaturii, nu mă prind. O fi nostalgie, sau sentimentul stabilităţii pe care ţi-l oferă acea nerenunţare, sau doar nevoia de a oferi familiaritate celor care te urmăresc în timp. Mai pragmatic vorbind, este totuşi un cod al identităţii sociale, un nume e bun să-ţi plăteşti taxele cu el, să te abonezi la cablu sau să îl scrii în CV.

Numele meu apare dezamăgitor de generalizant. Andreea (andros, femeia-războinic) apare de la fiecare colţ de stradă, prea puţin bărbată, mai deloc lupină. Îşi anulează toată aureola greco-creştină prin asociere cu infinitul de Andree, cu efect omogenizator dus până la ridicol. Acesta este numele tuturor, deci eu sunt oricine, şi nu e vorba că n-aş putea găsi valenţe de poetic în fiecare dintre aceste direcţii în care numele se întinde, dar, în final, e plicticos şi preţios. Şi lasă gust de efort disperat. De dat din coate.

Sînziana este salvată de imaginea inatacabilă a străbunicii cu ochi verzi, cu şorţul de dantelă şi ambiţia de a fi o mamă singură împlinită în micul ei colţ de Românie interbelică. Izul de flori din iunie şi brânză frământată în covată este susţinut de sărbătoare, de noaptea sacră, Sancta Diana, toate acele poveşti, ca nişte complimente voalate, o interiorizare a câmpurilor galbene şi a femeilor despletite.

Ajută, evident, şi miturile populare, deschiderea cerurilor, războiul strigoilor, la care rămân, în ambele nopţi, minunat de invulnerabilă. Plăcerea facilă a acestei automistificări rezultate din combinaţia accidentală a numelor cu valenţe păgâne.

Mai rămâne Cocoţel – Coco, numele căţărătorului, al unui copil babelianic şi asexuat. Este, vizibil, identitatea asumată în raportul non-fizic şi în scriitura ludică. Este identitarul cucerit, deci primul format, şi nu formator.

Până la urmă, numele poate să devină purtătorul, sau purtătorul va deveni numele. Psiho-social vorbind, numele are prevalenţă, şi vom privi orice nou Octavian prin sticla pătată de prezenţa unor Octavieni trecuţi. Asta înafara cazului în care noul Octa îşi va domina acel cod identitar până la punctul la care-l va şterge prin extensia sinelui înafara semnificantului.

Altă soluţie ar fi asumarea unor nume flexibile. Dacă e să fii sacrificat unui singur cuvânt, poţi, cel puţin, să-ţi alegi acel cuvânt, şi sensurile pe care le poartă, şi să-l modifici în cursul evoluţiei personale. Doar că e ilegal să purcezi la modificarea actelor oficiale.

Tot discursul mistic asupra naturii-matrice spirituală mă prinde, majoritatea timpului, şi nu contest fascinaţia pomişorilor sau a drumurilor infinite printre dealuri cu mărăcini în floare. Dar, dacă e să fac o ierarhizare, vrafurile mele prăfuite de literatură sunt monarhia absolutistă plasată la conducerea imaginarului meu pregătit de iubiri conceptuale.

You are the Creator

54% Innocent, 13% Orphan, 50% Warrior, 50% Caregiver, 67% Seeker, 58% Lover, 54% Destroyer, 96% Creator, 72% Magician, 63% Ruler, 83% Sage and 54% Fool!

Take Awakening the Hero Within: Hero Archetype Test at OkCupid