retrospectiv
Am avut cândva blugi rupţi şi uzaţi, ghete de punker sau de soldat (şi îmi plăcea să cred că sunt un fel de soldat, în armata de copii cu părul vâlvoi), lanţuri şi piele la gât şi pe braţe. Mi-am vopsit unghiile şi pleoapele negre, gri, mi-am vopsit buzele roşu, mov, argintiu, şi mi-am închipuit că pielea mea albă şi fardul întins mă fac frumoasă, frumoasă cum oamenii nu ştiu să fie decât uneori, poate o noapte pe an. Mi-am vopsit, tapat, fixat, permanentat, moaţat părul până la exasperarea privitorilor. Am refuzat ani întregi să îmi scot garderoba din schema cromatică maro-negru-gri. Am purtata fuste prea scurte peste ciorapi opaci, şi am refuzat să-mi expun clavicula. Împotriva curentului, reprezentat de colegele cu funde în păr şi decolteu prematur din generală, oraşul pitic şi cel prăfuit din liceu (în al doilea am învăţat că şi negrul e un curent, am trecut pe gri), m-am simţit un pic, puţin de tot rebelă.
Mi-a luat vreo doi ani şi multă tăcere interioară ca să-mi las deoparte pielea şi fardurile şi să stau toată noaptea la poveşti, rezemată de un gard sau plimbându-mă pe o stradă goală cu ea şi cu emoţiile verii.
Parcă am photoshop în cap, curăţ trecutul şi îi privesc doar părţile frumoase. Într-un impuls pe care nu-l conştientizez decât post-eveniment, din nevoia umană a rememorării unei presupuse vârste de aur, captez în minte o ipostază trecută a mea şi o transform în idol, dar nu în ideal. Imposibilitatea de a mă îngrăşa, blocată în alura vulnerabilă de fotomodel emanciat, inocenţa perversă, duritatea de fată de la ţară, gata de măritiş pe la 16 ani, imunitatea la orice boală venită dinafară (inclusiv iubire, inclusiv ură) sunt contraargumentate automat de raţiunea mea ucigătoare de visuri prin conştiinţa faptului că nu aş renunţa în nici un caz la eul meu actual. L-aş îmbunătăţi, desigur, şi adaug mereu câte ceva, dar n-aş da nimic, pentru nici un fel de troc.
A visa pentru a-ţi trăi viaţa
“Iubeşte-mă acum, căci anii
La tinereţi ne-or pune frâuri
Şi zilele vieţii noastre
Se scurg ca undelemn pe râuri.
Şi trupul tău, care mi-e astăzi
Cel mai dorit dintre limanuri,
Va fi doar un ulcior din care
Vor bea drumeţii pe la hanuri.”
Aşa cântam, pe la 18 ani, închipuindu-mi o iubire mai pură care, în mintea mea de nostalgică a trecutului imaginat, existase acum câteva decenii. Mi se părea că societatea comunistă, cu toate lipsurile şi mizeriile ei, permisese, prin lipsa consumerismului şi înaintea imaginii trucate a eului şi alterităţii sub care ne ascundem acum, existenţa unui sentiment neinfluenţat din exterior.
Penibil de naiv din partea mea. Şi atunci, ca şi acum, zarea a fost golită de albastru, şi cerul nostru este numai o vedenie pe care încerc să mi-o prelungesc prin fragmente disparate de poezii.
Kryptonite
A durut prea tare. Stiam ca ruptura dintre sfinti o sa ma doara, dar chestia asta devine ridicola. Poate ca e un denunt, pedeapsa divina pentru pacatul meu. Sau, maidegraba, premonitia mea asupra unei posibile pedepse. Nu in viata de apoi in care nu pot sa cred, ci i n viitor, mult mai concret si mai demanding. Voiam un profan caldut in care sa ma infasor si sa fiu (relativ) fericita, si mi-am ucis sacrul, si acum se razbuna. Bin ich entehrt? poate ca da. Mais je ne regrete rien. J’ai seulement peur, mais c’est du normal pour moi.
Ce inseamna sa nu mai fii adolescent
Corporatism american sau eliberare (tot americana, deh) in stil hippie? Nici nu mai stiu unde eram acu doi ani. Tin minte ca mi-am promis candva, in vremurile bune cand aveam 16 ani si credeam cu tarie ca pot sa traiesc dintr-un vis, sa nu renunt niciodata la elanurile adolescentei. Parca faceam parte dintr-o elita, scriam revista scolii si infruntam curajoasa o lume de blazati. Credeam ca am o cheie, fara sa stiu exact ce ar putea fi, dar eram convinsa ca o tin in mana si ca voi putea deschide cu ea lumea. Acum stau si ma intreb daca am pierdut-o sau pur si simplu n-am avut-o niciodata.
Am (aproape) 20 de ani. Banal de putin, teribil de aproape de adolescenta. Si deja am pierdut cheia. Ma uit din nou confuza in jur si ma intreb unde am nimerit. Facultate, viata de student dupa reteta si ambitii tipizate… nu sunt prea tanara pentru lumea de ciment si fier ruginit in care ma cheama viata pe care imi jurasem sa o infrunt? Devin melodramatica, si nu as putea fi mai putin constienta de cat de mult mi-a scazut calitatea literelor. Caut un motan maidanez pe care sa-l iau acasa si sa ma prefac ca am 13 ani. Vreau sa incep din nou, sa spal cu buretele murdar un trecut prea banal si lipsit de pasiuni si sa scriu, printre urme de creta, povestea omului care ar trebui sa stea in fata acestei tastaturi.
ggg
nici nu mai am ganduri in mine m-a ofilit ploaia vreau sa ies la aer dar mi-e frica de cer
Meteo – starea vremii
S-a stins ceva in mine sau s-a crapat coaja oului pictat and aveam 11 ani? Nici nu mai stiu pe unde sa ma caut. Si nu gasesc nici o campie in padurea cu unicorni, deci unde as putea sa-mi ridic castelul, doamna profesoara? Imi musc buzele si regret fiecare cuvant pe care il spun si l-am spus. Imi doream candva a toata lumea sa fie surdo-muta. Atunci am avea cu totii mereu carnetele si pixuri prin buzunare, si eu as fi mai eu decat sunt. Apoi a fost mess-ul si mi-am inghitit cuvintele… sau gandul. Acum ma gandesc la cuvintele mele ca la o voma dizgratioasa a unei adolescente are nu vrea, NU VREA sa fie metamorfozata in fluture. Am vazut prea multi fluturi, multumesc. Nu mai trebuie. Nu ducem lipsa de ei, Prefer sa ma uit in sus si sa vad o lume la care sa pot visa, decat sa zbor pe deasupra balariilor si sa fiu inconjurata de cer albastru-gri. Vantul e mai bland cand bate printre frunze si canta.
Poate ca mi s-a facut frica de viata. Din nou. Ca intotdeauna cand ma gandesc la “viitor”. Ghilimele ironice. Poate ma calca maine autobusul
