I dreamt I was missing
Titlu preluat din versuri de rock american, dar post-waking-ul nu s-a derulat nici macar intr-o vaga similaritate. Rock’n'roll suicide prin dizolvarea necesitatii de a exista in propria inconstienta. Ma ingrop intr-o lume de patetisme si self-pity degradanta, atat de departe de mandria mea in haine ronciulite, mirosind a static, a non-timp.
Din melodrama mea lipseste romantismul, presupun. L-am sufocat sub perne, pe la 11 ani, la fel cum am inecat eroticul in cada de baie, la 13. Poate, intr-o alta viata, as fi putut fi Caril Ann Fugate, sau tipa din “Time Bomb” de la Kidney Thieves, sau chiar Angelina Jolie din filmul aferent (nu actrita, doamne fereste, cu un card de copii si retete de “salvare”). Abandonata in satul bunicilor pana pe la 15-16 ani, poate as fi fost mai umana, mai shakespeare, Bruce Springsteen sau chiar Pink Floyd. Instead, iata-ma vampirizand trupul molatec al fiintei care a fost, si care ar fi putut sa fie, in alte circumstante.
20 martie 2009, am scris versuri
Nu mi-am lăsat urmele de trecere prin viaţă,
Nu, nici vreo semnătură în cartea de vizită a existenţei (pe care oricum
n-ar vedea-o nimeni, că doar cartea aia e mereu deschisă
la pagina lui Shakespeare).
Parcă, totuşi, îmi amintesc
De o zi infinită de vară în care
Mă plimbam pe străzile unui orăşel cu multe, multe ştranduri.
Purtam sandale, fuste şi un zâmbet,
Iar asfaltul smolit îmi purta tălpile amprentate,
Combinând mândria unui ofiţer de poliţie împlinit
Cu glamour-ul unei stele desenate pe pavaj.
Mi-am taiat ungiile pana in carne, si tot reusesc sa mi le infing in scalp. Tamplele canta melodia ezitarilor dintotdeauna.
“I may hate myself in the morning, but I’m gonna love you tonight”, versuri de country american, si tot snobismul s-a scurs din mine in doar doua lacrimi. Prefer sa stiu ca ma mint si te mint si ma ascund sub un strat gros de tencuiala, decat sa ma stiu singura in varful asta de deal batut de vanturi. Singuratatea nu e o povara decat dupa ce ai cunoscut caldura unui partener.
Un schit si robe de calugar: am avut premonitia unui viitor din romantele interbelice. Ma doare maseaua de atatea dulcegarii. Ma doare pieptul de constiinta propriului egoism, care te tine la distanta, dar refuza sa te elibereze de tot. Viitorul se prezinta bogat in vanturi furtunoase de vara, indiferent de alegerea mea. Orice as face, sunt si razboinica, si dezertor. Luptand pentru iubirea asta sacra, ma predau constiintei ca o manjesc in profan. Luptand impotriva singuratatii dorite, renunt la cerul de vara la rasarit.
Am fost, candva, un copac pe un deal. Prin paduri trec doar in vizita
Something’s dead. Somehow, it smells like corpse in here.
În sepia (sau nuanţe de gri)
Am ajuns din nou la acel loc din conştiinţa mea, metamorfozată în dealurile din jurul Sânmihaiului, în care orizontul îmi apare ca infinit, monoton şi, în final, indezirabil. Mă văd, aşezată sub vreun măr sălbatic, în forma mea androgină de pe la 10-11 ani, cu mintea curăţată de vânt. Sunt dealuri line şi urcuşuri abrupte, ciuperci albe, flori mărunte şi joase, şi, într-o latură, pădurea. Parcă îl văd pe bunic în cocie, chemându-mă la marginea copacilor, să culegem hiribe. Parcă mă ating culorile simple de atunci, cuvintele simple cu care exprimam emoţii curate. Prin spatele creierului meu, nu mai pot găsi nici râsul, nici cuvintele sau bunicul.
Nostalgia vârstei de aur nu mi-e caracteristică. Inocenţa e o virtute care nu-mi aparţine, şi nu mi-o doresc. De fapt, din viziunile ultimilor ani ai copilăriei mele, mă cheamă numai dealurile şi vântul.
Mă îndepărtez jenant de greu de formulări kitschoase. Parcă orice flashback as avea ajunge încastrat în clişee de rememorare a fericirii trecute. Dar din memoria mea nu s-au şters nici multele nefericiri, resentimente, dezamăgiri ale gândirii mele de ţărăncuţă. Pur şi simplu, în perioada aceea de iarbă infinită, şi durerea era un sentiment curat.
retrospectiv
Am avut cândva blugi rupţi şi uzaţi, ghete de punker sau de soldat (şi îmi plăcea să cred că sunt un fel de soldat, în armata de copii cu părul vâlvoi), lanţuri şi piele la gât şi pe braţe. Mi-am vopsit unghiile şi pleoapele negre, gri, mi-am vopsit buzele roşu, mov, argintiu, şi mi-am închipuit că pielea mea albă şi fardul întins mă fac frumoasă, frumoasă cum oamenii nu ştiu să fie decât uneori, poate o noapte pe an. Mi-am vopsit, tapat, fixat, permanentat, moaţat părul până la exasperarea privitorilor. Am refuzat ani întregi să îmi scot garderoba din schema cromatică maro-negru-gri. Am purtata fuste prea scurte peste ciorapi opaci, şi am refuzat să-mi expun clavicula. Împotriva curentului, reprezentat de colegele cu funde în păr şi decolteu prematur din generală, oraşul pitic şi cel prăfuit din liceu (în al doilea am învăţat că şi negrul e un curent, am trecut pe gri), m-am simţit un pic, puţin de tot rebelă.
Mi-a luat vreo doi ani şi multă tăcere interioară ca să-mi las deoparte pielea şi fardurile şi să stau toată noaptea la poveşti, rezemată de un gard sau plimbându-mă pe o stradă goală cu ea şi cu emoţiile verii.
Parcă am photoshop în cap, curăţ trecutul şi îi privesc doar părţile frumoase. Într-un impuls pe care nu-l conştientizez decât post-eveniment, din nevoia umană a rememorării unei presupuse vârste de aur, captez în minte o ipostază trecută a mea şi o transform în idol, dar nu în ideal. Imposibilitatea de a mă îngrăşa, blocată în alura vulnerabilă de fotomodel emanciat, inocenţa perversă, duritatea de fată de la ţară, gata de măritiş pe la 16 ani, imunitatea la orice boală venită dinafară (inclusiv iubire, inclusiv ură) sunt contraargumentate automat de raţiunea mea ucigătoare de visuri prin conştiinţa faptului că nu aş renunţa în nici un caz la eul meu actual. L-aş îmbunătăţi, desigur, şi adaug mereu câte ceva, dar n-aş da nimic, pentru nici un fel de troc.
