Noaptea nu are leacuri, numai bezne
Dacă nu o pot măsura în pumni, o fi sau sfântă, sau lucru necurat. Luna e o pată încăpăţânată, aproape că şi-a pierdut curajul. Ţi-e frică de întuneric, aşa-i, şi lumina e un vis pe care l-ai fugărit până acum, dar parcă şi-a pierdut din farmec, din promisiuni.
Nu simt vântul verilor trecute, furtuna nu se apropie şi deci nimic nu se va schimba. Ai adunat cântece vechi şi ţi-ai smuls şuviţe de păr, să le împleteşti printre spice de grâu şi să faci vrăji pentru bogăţie, fertilitate. There is no second chance there is no second
În mulţimea asta de oameni şi alte mamifere mă pierd uşor, lumina e difuză şi te trezeşti confundat, sau nu te mai trezeşti deloc.
Mi-am taiat ungiile pana in carne, si tot reusesc sa mi le infing in scalp. Tamplele canta melodia ezitarilor dintotdeauna.
“I may hate myself in the morning, but I’m gonna love you tonight”, versuri de country american, si tot snobismul s-a scurs din mine in doar doua lacrimi. Prefer sa stiu ca ma mint si te mint si ma ascund sub un strat gros de tencuiala, decat sa ma stiu singura in varful asta de deal batut de vanturi. Singuratatea nu e o povara decat dupa ce ai cunoscut caldura unui partener.
Un schit si robe de calugar: am avut premonitia unui viitor din romantele interbelice. Ma doare maseaua de atatea dulcegarii. Ma doare pieptul de constiinta propriului egoism, care te tine la distanta, dar refuza sa te elibereze de tot. Viitorul se prezinta bogat in vanturi furtunoase de vara, indiferent de alegerea mea. Orice as face, sunt si razboinica, si dezertor. Luptand pentru iubirea asta sacra, ma predau constiintei ca o manjesc in profan. Luptand impotriva singuratatii dorite, renunt la cerul de vara la rasarit.
Am fost, candva, un copac pe un deal. Prin paduri trec doar in vizita
Something’s dead. Somehow, it smells like corpse in here.
Printre cuvintele mele se preling îndoieli doar când le privesc de la mai mult de o zi depărtare. Dacă le mai simt încă pe vârfurile degetelor, atunci orice tentativă de a le privi altfel decât cu ochi de îndrăgostită mă aduce pe marginea dubiilor asupra restului existenţei mele, care nu se conturează prin combinaţii de litere romane. Dar după aproximativ 24 de ore apare posibilitatea unor dubii, sau apare, ieşind din blur şi cu tot mai mulţi pixeli, realitatea tangibilă a unei mâini calde, sau câteva şuviţe scurte şi ondulate, care poartă mirosul despărţirii de verbalitate. Pot privi în urmă spre foile sau spaţiul digital pătate de cuvintele mele, şi pot să simt că aş putea exista în lipsa lor. Dar nu pot să cred. E o usturime enervantă care mi se întine peste piele, apoi încep să mă doară încheieturile şi lumea tactilă, sonoră, colorată ca acea rochie de bal mascat se prăfuieşte cu toţi anii mei de formulări.
Iubire în mine sau înafara mea, sau, mai bine, cuvintele din mine şi el de lângă mine. Propoziţii fără predicat, când viaţa mea nu are plot, ci doar devenire. Acţiunea s-a pirdut în refuzul meiu de a renunţa la cognitiv, şi filmele thriller şi dramele sunt declasate de horror şi comedii. Nu am părăsit spaţiul-colivie al grădinii acesteia în care am locuit vreo 6 ani de mai multe zile. Aştept din nou vara, ce e afară acum şi ce e în mine nu se armonizează pentru a rezulta în conceptul “vară”. Pielea mea albă refuză orice raze, râsete, recidive frenetice ale unor amintiri prea încărcate cu ardoare.
Nu e destul de bine
I don’t care if it hurts, I want to have control. I want a perfect body, I want a perfect soul.
Asta e mottoul anorexicilor. Si noi, restul, ce vrem? Eu, cel putin, imi doresc un perfect soul. Sa fiu entitatea dezirabila, dar nedefinita, care mi se plimba printre peretii craniului. De aia ma dau cu oja si fard. De aia imi vopsesc parul si am grija sa nu raman niciodata fara rimel.
Am in mine o bucata de om pe care trebuie sa o exorcizez fizic. Pe fata, trebuie sa o tai afara din mine. Sa fac o incizie si sa o extirp, ca prea tare mi se zbate in tors si ma distrage de la mers. Si eu vreau sa merg, chiar daca nu am unde sa ajung.
Mi-e frica sa ii spun omului meu ca nu e ok totul la mine. Nu vreau sa-l speriu, doar numai pe el il am. Poate ar trebui sa mai slabesc sau asa ceva, sa ma machiez mai mult, sa desenez dinou. Sa scriu. Nu am mai scris de prea mult timp, nu tastarea asta seaca, nu vreau sa aud click click click click. Vreau un pix si multe, multe bucatele de copaci. Vreau sa ucid padurea si sa profanez toate cadavrele. Scriu ca vreau vreau vreau totul si lumea si pe mine si vreau sa imi para rau daca mi se implineste dorinta si vreau sa mi se implineasca totusi. Vreau sa fiu mai mult decat sunt, si stiu ca mai e ceva in mine, dar e prea monstruos si in acelasi timp prea simplu, banal parca. Toata confuzia mea e o reminescenta a acelei perioade din adolescenta prin care trecem cu totii. Eu sunt o rama prin care ati trecut cu totii, mi-ati luat toate sansele de a fi EU, au fost prea multi inaintea mea. Ce sa mai traiesc, unde sa ma aflu cand in fiecare colt de lume dau peste cadavre putrezite si miros de uzat. Sunt un suflet vechi intr-un trup cum au mai fost prea multe.
Calator
Sunt derutata. in orasul asta nu se vad stelele, si eu m-ma pierdut acum trei ani, de cand am pasit pe strazile prafuite, cu acoperis din cabluri de trolebus. Dupa ce sa ma mai ghidez, daca nu pot sa vad cerul? Nu mai stiu de unde am venit, si nici unde voiam sa ajung. Sunt un calator, un turist perpetuu si nu am nici un tel.
Mi s-a schimbat si sufletul, parca, si nici n-am simtit dupa primul soc. Am crezut ca durerea despartirii de casa s-a dus, ca acum sunt acasa oriunde, caci am pamant sub mine si pamantul e mereu acelasi. Dar ca sa merg pe pamant am avut intotdeauna nevoie de ghid turistic, si in orasul asta atat de viu si totusi inghetat nu pot sa ma mai ghidez dupa stele.
