Cred ca e ceva foarte bolnav in sufletul meu, daca prefer sa stau acasa si sa ma doara in loc sa ma duc la el. Poate ca nu am iubit destul (deloc), si asta este cicatricea care ma sluteste cel mai mult, ca nu stiu cum. Dar el nu spune nimic. Sau inghite si tace, sau e mai intelegator decat merit. Sau, poate, mai indiferent.
Pe alta nota, nici eu nu ma mai merit. Nu am dreptul sa pot intelege, daca refuz sa lucrez la intelegerea mea. Ma doare boemul care visam sa fiu in adolescenta, si ma ustura doamna din mine cand ma gandesc la pilde din copilarie si la bunicii mei cu maini muncite. Am aproape 20 de ani si ar trebui sa am mai mult in mine, si as dori sa ma golesc de putinul care ma apasa. Nu vreau sa fiu mare, sunt om si nu vreau sa mai fiu altceva, dar mi-as dori sa scap de mine.
Permalink
Scrieti un comentariu
Sunt derutata. in orasul asta nu se vad stelele, si eu m-ma pierdut acum trei ani, de cand am pasit pe strazile prafuite, cu acoperis din cabluri de trolebus. Dupa ce sa ma mai ghidez, daca nu pot sa vad cerul? Nu mai stiu de unde am venit, si nici unde voiam sa ajung. Sunt un calator, un turist perpetuu si nu am nici un tel.
Mi s-a schimbat si sufletul, parca, si nici n-am simtit dupa primul soc. Am crezut ca durerea despartirii de casa s-a dus, ca acum sunt acasa oriunde, caci am pamant sub mine si pamantul e mereu acelasi. Dar ca sa merg pe pamant am avut intotdeauna nevoie de ghid turistic, si in orasul asta atat de viu si totusi inghetat nu pot sa ma mai ghidez dupa stele.
Permalink
1 comentariu
