Privesc, deci exist
Îmi măsor timpul în lumină, şi zilele de vară sunt un spaţiu al soarelui infinit. Noaptea aduce stropi de conştiinţă urbană a cerului înstelat, şi grămezi de iarbă cosită prin parcuri. Am aşteptat vara asta toată iarna, aşa cum aştept toamna acum. Can you hear this autumn song, summer move forward and stitch me the fabric of fall, tralala.
Îmi măsor timpul în viitoruri graţioase, rochii pentru orice sezon, cu vedere la podiumurile vară-iarnă 2008. Sandale pentru praful fierbinte de acum şi cizme negre, cu şireturi, pentru ploile de peste câteva luni. Aştept învierea dorinţei de a-mi “purta ochii negrii ca noaptea”, cu buze roşii şi unghii vopsite în culori de viaţă caldă pe ploaie rece. Uit în dulap rochia nouă, nepurată încă, pe care am prins în modelul fustelor bunicii toate cele 20 de veri şi fiecare vis despre vară. Îmi uit părul despletit şi parfumul, şi îngheţata, amnezie sau negaţie absolută a prezentului în favoarea unui viitor care permite fantezii. Am aşteptat vara asta mai mult de 6 luni. Nu cred că timpul din mine are prezent, ci doar trecut pus în rame încrustate fantezist şi viitor văzut prin perdele de dantelă fină. Atunci eu nu sunt decât amintirea unei lumi trecute şi anticiparea unui viitor nedefiit, iar prezentul meu este doar momentul în care aceste două extreme se contopesc şi îmi permit să le admir sau să le dispreţuiesc.
You said you weren’t good enough and I believed you
Am pe picioare urme de ruj
Cu care mi-ai desenat neperfectiunea, nefrumusetea
Si mi-ai taiat in carne cu acel ruj rosu, rosu ca interiorul acestui corp de om.
Nu vreau sa fiu om, as vrea sa fiu poeta
Si sa nu ma patrunda nimic.
Nu vreau sa pun nimic in mine, in gura sau altundeva,
Si nici sa iti acord acces la inauntrul meu de culoarea rujului.
Ti-am vazut cicarticile de pe piept, de pe picioare
Si stiu cum se simte sa desenezi cu alt fel de rosu.
Nu te mai cred.
