Privesc, deci exist
Îmi măsor timpul în lumină, şi zilele de vară sunt un spaţiu al soarelui infinit. Noaptea aduce stropi de conştiinţă urbană a cerului înstelat, şi grămezi de iarbă cosită prin parcuri. Am aşteptat vara asta toată iarna, aşa cum aştept toamna acum. Can you hear this autumn song, summer move forward and stitch me the fabric of fall, tralala.
Îmi măsor timpul în viitoruri graţioase, rochii pentru orice sezon, cu vedere la podiumurile vară-iarnă 2008. Sandale pentru praful fierbinte de acum şi cizme negre, cu şireturi, pentru ploile de peste câteva luni. Aştept învierea dorinţei de a-mi “purta ochii negrii ca noaptea”, cu buze roşii şi unghii vopsite în culori de viaţă caldă pe ploaie rece. Uit în dulap rochia nouă, nepurată încă, pe care am prins în modelul fustelor bunicii toate cele 20 de veri şi fiecare vis despre vară. Îmi uit părul despletit şi parfumul, şi îngheţata, amnezie sau negaţie absolută a prezentului în favoarea unui viitor care permite fantezii. Am aşteptat vara asta mai mult de 6 luni. Nu cred că timpul din mine are prezent, ci doar trecut pus în rame încrustate fantezist şi viitor văzut prin perdele de dantelă fină. Atunci eu nu sunt decât amintirea unei lumi trecute şi anticiparea unui viitor nedefiit, iar prezentul meu este doar momentul în care aceste două extreme se contopesc şi îmi permit să le admir sau să le dispreţuiesc.
I can’t take my eyes off of you
http://www.youtube.com/watch?v=XbjP6MUZ0E4
Vreau să scriu cu diacritice. Mă doare capul de la recititul ultimelor 3 chestii pe care le-m debitat. Păcat că această annoyance nu e dată doar de dificultatea de a citi fără ă-uri şi â-uri, ş-uri şi ţ-uri, ci e un rezultat regretabil, şi recunosc asta cu un sentiment de frustrare amestecat cu dorinţa de confesiune purificatoare care parcă mă domină mai nou, al lipsei de substanţă din aceste post-uri,păreri, essayes, ce-or fi ele. Mă bulversează evidentul contrast dintre ce e în mine şi ce pun pe ecran, ce dau tastele. Mă înţeapă enervant neliniştea, pe care aş prefera cu adevărat să o ignor, că această disonanţă nu există decât în imaginaţia sau egoul meu, şi că eu nu sunt defapt mai mult de atât. Aceste cuvinte dizgraţioase, pe care le iubeam cândva, dar care acum mă condamnă la lipsă de, dare I say it, geniu. Căci la asta se rezumă totul în final: ce mă face atât de diferită faţă de ceilalţi 6 miliarde, ce îmi dă posibilitatea să consider că am dreptul, dacă nu chiar motivaţia, să exist. Şi mereu am crezut că sunt cuvintele mele. Şi acum sunt în deşertul cuvintelor, unde fiecare grăunţă de vorbă e la fel ca cealaltă, şi unde nu mai pot vedea care dintre ele au fost pătate vreodată cu ceva, de om sau de zeu, care să le ia din curăţia dureroasă şi să le dea frumuseţe.
Nu credeam să-nvăţ a iubi vreodată. Dar văd că trebuie, văd că eros e totul şi eu sunt nimic în calea sa, nimicul pe care l-am negat în mine o existenţă întreagă, încercând să devin prin afirmaţia că sunt, sunt SUNT, uitaţi-vă la mine, zeilor, sunt chiar aici.
Nu e destul de bine
I don’t care if it hurts, I want to have control. I want a perfect body, I want a perfect soul.
Asta e mottoul anorexicilor. Si noi, restul, ce vrem? Eu, cel putin, imi doresc un perfect soul. Sa fiu entitatea dezirabila, dar nedefinita, care mi se plimba printre peretii craniului. De aia ma dau cu oja si fard. De aia imi vopsesc parul si am grija sa nu raman niciodata fara rimel.
Am in mine o bucata de om pe care trebuie sa o exorcizez fizic. Pe fata, trebuie sa o tai afara din mine. Sa fac o incizie si sa o extirp, ca prea tare mi se zbate in tors si ma distrage de la mers. Si eu vreau sa merg, chiar daca nu am unde sa ajung.
Mi-e frica sa ii spun omului meu ca nu e ok totul la mine. Nu vreau sa-l speriu, doar numai pe el il am. Poate ar trebui sa mai slabesc sau asa ceva, sa ma machiez mai mult, sa desenez dinou. Sa scriu. Nu am mai scris de prea mult timp, nu tastarea asta seaca, nu vreau sa aud click click click click. Vreau un pix si multe, multe bucatele de copaci. Vreau sa ucid padurea si sa profanez toate cadavrele. Scriu ca vreau vreau vreau totul si lumea si pe mine si vreau sa imi para rau daca mi se implineste dorinta si vreau sa mi se implineasca totusi. Vreau sa fiu mai mult decat sunt, si stiu ca mai e ceva in mine, dar e prea monstruos si in acelasi timp prea simplu, banal parca. Toata confuzia mea e o reminescenta a acelei perioade din adolescenta prin care trecem cu totii. Eu sunt o rama prin care ati trecut cu totii, mi-ati luat toate sansele de a fi EU, au fost prea multi inaintea mea. Ce sa mai traiesc, unde sa ma aflu cand in fiecare colt de lume dau peste cadavre putrezite si miros de uzat. Sunt un suflet vechi intr-un trup cum au mai fost prea multe.
pe culmile plictiselii
Imi petrec zilele gandindu-ma la ce ar trebui sa fac si nu am nici un chef sa ma apuc de lucru. Care e scopul, sa lucrez ca sa pot lucra ca sa pot trai. dar de ce sa mai traiesc daca nu fac decat sa lucrez ?
Nu stiu cat de capabila sunt sa iubesc, dar m-am plictisit de atata viata, si cand am prea mult timp de gandire imi vine ideea ca ar fi mult mai bine sa dorm.
