I’m just falling to pieces
Decembrie negru de funingine si praf ridicat de pe drum; masinile trec in viteza peste drumurile stricate, ridica praful care se depune pe orice suprafata, in straturi groase, slinoase, de doliu decembrist. Virozele anotimpului imbata mai rau ca orice betie, parca as fi baut votca pe stomacul gol acum o jumatate de ora, si parca lumea e la doi metri de ochii mei pieriti, bratele moi, carnea dureroasa care nu este doar cavoul unui suflet prafos, ci si singura garantie a unei existente prea putin verificabila.
Iarna s-a despartit dureros de craciun, a dizolvat crestinismul si paganismul cu un singur vant rece, uscat. Crizele identitare acutizate se ascund pe sub pietre/pavaj citadin. Servetele si sangerari. Bataturi, degeraturi pe degete care nu mai simt si nu mai pipaie si se inchid in casete de piele, de lana. Ca sa nu le vada soarele.
Delir e prea putin spus, miroase a imposibilitatea existentei rationale, ridicolul spiritului adolescentin care imputise benevol dormitorul meu claustrofobic acum cativa ani. Absurdul apusului de soare nu mai taie in carnea muribunda, trece neobservat, cam cum ar trece al patrulea cortegiu funerar dintr-a patra zi in care au trecut patru cortegii funerare, cam ca miresele zilnice in iunie dupamasa. cam la fel de multe imitatii de satin alb, doar in ipostaze diferite, ne mioritam si plangem cu voluptate sau cu disperarea dispararii sentimentului.
arzi, incepi sa arzi
Intinsi pe pamant “aproape inghetat”, inconjurati de cadavre (sau “aproape”), asteptam sa ninga. Atat ne mai lipseste, nu-i asa, sa ne ninga, sa fim uzi si reci si sa intepenim tacuti. Inca o gura.. mai bine in cana, pot trece un deget prin toarta, nu trebuie sa-mi infasor degetele fierbinti (inghetate) in jurul unui pahar aproape curat. Ghilimele si paranteze, pana aici am ajuns, la parametafore ironice si patetism de tejghea mizera.
De vreo doua luni nu mai exista noapte, spre disperarea dependentilor de belle epoque, nici stele-ghid nici lumini din strada, numai halucinatii de suflet deshidratat. Orasul e pe “mute all”, unghiile mele nu mai zgarie (nici macar in carnea transparenta de pe antebrate, nici macar in rozul palmei), am un virus si trebuie reinstalat windows-ul.
“Undo.”
Winter’s just not my kind of season
Iarna se constituie din 4-5 luni în care tot ce fac e să aştept trecerea. Nemurirea pare o pierdere de vreme în perspectiva timpului fracturat, şi, spre final, nici măcar perspectiva ierbii şi a nopţilor de iunie nu mai justifică târâşul prin frig. Hyde cu cicluri prelungite, autodistructiv până la ridicol, îmi trec zilele scurte şi nopţile seci întrebându-mă dacă Jekyl nu e cumva doar o iluzie în care mă refugiez din faţa umezelii reci şi incomode.
A plouat o zi întreagă, atmosfera păcilor mele din trecut s-a revărsat apocaliptic asupra lâncezelii de acum, dar a fost o acţiune ratată. Apa şi norii nu-mi mai ajung, şi ploile de primăvară sunt un placebo cu pretenţii de furtună. Magia se ascunde pe sub pietre, în aşteptarea sezonului cu fulgere, şi lasă în urmă o vrăjitoare scoasă din mediul ei natural, din comfort zone-ul uniunii cu cerul.
Pământul e putred. A făcut mucegai, miroase a compost, înghite paşii de parcă ar deschide morminte pentru toţi cei care nu dorm încă. Oasele bătrânilor se scufundă în tăcerea asta de anti-mater. Huma îmbibată, rece, izolează perfect sufletele din pământ de cele de deasupra. Orice plimbare trece prin cimitir.
Plouă de prea mult timp
12 grade afară, şi plouă neîncetat de azi-noapte. Port o haină de iarnă peste bluza cu guler, dar degetele care îmi ies din mâneci cât să ajungă la taste sunt reci şi mă dor. M-am separat de ele cu un zid de căldură, în toamna asta abia începută, şi care a reuşit deja să îngheţe. trec prin procesul reapropierii extremităţilor, tastez până când sângele circulă şi încheieturile nu mă mai dor.
Ieri noapte, când nu puteam dormi de ploaie şi de vânt, am ascultat colinzi americane pe youtube (nu e păcat dacă nu e limba bunicului şi cuvintele nu sunt sfinte, sfinţite prin credinţa care-mi încălzea iernile copilăriei). Totuşi, parcă e prea devreme pentru tot frigul ăsta. Mai sunt trei luni pânţă la Crăciun, un sfert de an, doamne, ce o să fac atâtea zile, cum o să suport frigul?
Dacă se mai face cald luna asta, o să port costumul nou de baie cumparat de la reduceri. Dacă se repetă frigul anilor trecuţi, voi trece iar prin paşii sentimentului de alienare prin lipsa căldurii, ca senzaţie echivalată, de conştiinţa mea trasată într-o formă veche, cu starea de trăire în sinte, cu viaţa. Căldura este prinsă în mâinile lor, şi trec dinou în spatele gratiilolr cavoului meu de jumătate de an, prin care de-abia încape un braţ musculos, cu palma sa uscată şi caldă.
“I hope that my sanity covers the cost
To remove the stain of my love
Paper maché
Come all ye reborn
Blow off my horn
I’m driving real hard
This is love, this is porn
God will forgive me
But I, I whip myself with scorn, scorn”
Dap, e toamnă, şi este la fel de otrăvitoare ca în fiecare an. Toate siguranţele oferite de căldură devin ridicol de transparente odată cu primul vânt care îmi face ochii să lăcrimeze. Pereţii stabili, cu ferestre largi şi mult aer cald sunt acum paravane de hârtie găurită, prin care pot să-mi văd prea clar fragmente din corpul prea bătrân la 20 de ani. dacă doar câţiva ani lasă atâtea urme slinoase peste mine, pe când termin facultatea sunt sigură că voi ajunge să urăsc orice tip de suprafaţă oglinditoare. Inclusiv pe mine. Inclusiv pe ceilalţi.
