I’ve been locked inside your Heart-Shaped box for weeks
blhhh
Vreau afara, la soare, dar in mine e lumina lunii si petrol pentru lampase, trebuie sa astept apocalipsa, altfel n-o sa mai am combustibil si cu ce-l voi intampina pe Cristos?
Forgive no one just yet.
În stare de asediu
Afară e ploaie de toamnă şi criză economică. Pe lângă biroul meu plutesc ziare cu literatură şi criză economică. Sunt în stare de asediu şi criza din mine surclasează foametea mondială. Nici nu mai are rost să donez mese pe freerice.com. Nici nu mai există motive să găsim surse de energie alternative, să nu mai poluăm planeta, să ne transformăm în iepuri mâncători de morcovi şi varză.
Nici nu mai are sens să mă duc la cursul ăsta enervant de vineri, să-mi iau examenele de gramatică, să gândesc optimist sau să încerc să dorm la noapte. Cui îi trebuie somn, oricum, poţi dormi în mormânt, sunt un zombie cu ochi încercănaţi înlăcrimaţi încărcaţi cu negarea lumii pe care mi-am construit-o. Singurul petec de pământ pe care l-am ales intenţionat, ca să am pe ce-mi odihni genunchii uzaţi de atâta stat pe scaun, e inundat de ploaie, şi nu poţi lua în poală pământul, dar îl poţi săruta şi strânge în pumni. Dacă nu te despart de el străzi ude, maşini şi ziduri de beton.
Spre norii de ploaie, coloraţi azi în nuanţa mea preferată de gri, aş vrea să urlu şi să trag săgeţi: apără-mă de lume, furtună minoră, sau abandonează-mă pe marginea unui şanţ, să miaun patetic la maşinile din parcare, numai nu mă lăsa singură în cavoul craniului ăstuia plin de ecouri şi de fisuri prin care intră vânt, dar nu şi lumină. Vântul, înţelegi, dar nu şi lumina.
Măcinare
Mă doare iubirea asta ca o rană deschisă, sau, mai obiectiv, ca o infecţie veche de patru luni de zile, care mă face, alternativ, să tremur euforic şi să îmi doresc moartea. Dar sună prea dramatic, maiales de la fata care nu a iubit pe nimeni până să te ia în braţe. Câteodată mă gândesc că mi-ar fi mai bine fără tine, şi-mi doresc să te pierd prin zăpada aceste ierni şi să fiu iar singură în faţa vântului pe care mereu l-am iubit, dar e ridicol. Mi te-am dorit atât, în multe forme, încât acum îmi pae un sacrilegiu să regret durerea infecţiei tale. Deci rămîne să-mi deplâng sufletul atât de drept şi de lipsit de semne de întrebare, pe care-l văd acum prins în cămăruţa murdară a unei meschinării. Numai una, nu prea mare, dar purtătoarea steagului funest al credinţelor mele, căci poartă zvonul altora care au să-i urmeze. Te iubesc, pentru că mă doare pieptul chiar în momentul ăsta. Ştiu că aş putea renunţa, dar am luptat prea mult până aici ca să devin acum un dezertor.
I can’t take my eyes off of you
http://www.youtube.com/watch?v=XbjP6MUZ0E4
Vreau să scriu cu diacritice. Mă doare capul de la recititul ultimelor 3 chestii pe care le-m debitat. Păcat că această annoyance nu e dată doar de dificultatea de a citi fără ă-uri şi â-uri, ş-uri şi ţ-uri, ci e un rezultat regretabil, şi recunosc asta cu un sentiment de frustrare amestecat cu dorinţa de confesiune purificatoare care parcă mă domină mai nou, al lipsei de substanţă din aceste post-uri,păreri, essayes, ce-or fi ele. Mă bulversează evidentul contrast dintre ce e în mine şi ce pun pe ecran, ce dau tastele. Mă înţeapă enervant neliniştea, pe care aş prefera cu adevărat să o ignor, că această disonanţă nu există decât în imaginaţia sau egoul meu, şi că eu nu sunt defapt mai mult de atât. Aceste cuvinte dizgraţioase, pe care le iubeam cândva, dar care acum mă condamnă la lipsă de, dare I say it, geniu. Căci la asta se rezumă totul în final: ce mă face atât de diferită faţă de ceilalţi 6 miliarde, ce îmi dă posibilitatea să consider că am dreptul, dacă nu chiar motivaţia, să exist. Şi mereu am crezut că sunt cuvintele mele. Şi acum sunt în deşertul cuvintelor, unde fiecare grăunţă de vorbă e la fel ca cealaltă, şi unde nu mai pot vedea care dintre ele au fost pătate vreodată cu ceva, de om sau de zeu, care să le ia din curăţia dureroasă şi să le dea frumuseţe.
Nu credeam să-nvăţ a iubi vreodată. Dar văd că trebuie, văd că eros e totul şi eu sunt nimic în calea sa, nimicul pe care l-am negat în mine o existenţă întreagă, încercând să devin prin afirmaţia că sunt, sunt SUNT, uitaţi-vă la mine, zeilor, sunt chiar aici.
This is the man that I plan to entangle
Omul meu, care ma face fericita cand lumea ma dezgusta. Si mi-e frica de el, mi-e frica, atunci cand ma uit in alta parte, sa nu se transforme intr-un monstru hidos. Si ca rezultat, nu ma mai intorc spre el decat cand ma prinde de mana, si atunci ezitand. Si vad ca totul e ok, si ma bucur, dar data viitoare voi face tot la fel, imi va fi iarasi frica. Si el observa, si isi pune intrebari, apoi imi pune mie intrebari la care mi-e prea frica sa-i raspund.
Ma mai tem si de mine, si de ce va vedea el daca ma va privi prea atent. Ciudatenia din mine il va oripila, nu pentru ca e urata (chiar daca este), ci numai pentru ca e prea bizara pentru a putea fi iubita.
O sa-mi distrug singura fericire pamanteana cu spaimele mele (le-as numi inutile, dar sunt eu si nu ma pot autocalifica drept nula).
Nu e destul de bine
I don’t care if it hurts, I want to have control. I want a perfect body, I want a perfect soul.
Asta e mottoul anorexicilor. Si noi, restul, ce vrem? Eu, cel putin, imi doresc un perfect soul. Sa fiu entitatea dezirabila, dar nedefinita, care mi se plimba printre peretii craniului. De aia ma dau cu oja si fard. De aia imi vopsesc parul si am grija sa nu raman niciodata fara rimel.
Am in mine o bucata de om pe care trebuie sa o exorcizez fizic. Pe fata, trebuie sa o tai afara din mine. Sa fac o incizie si sa o extirp, ca prea tare mi se zbate in tors si ma distrage de la mers. Si eu vreau sa merg, chiar daca nu am unde sa ajung.
Mi-e frica sa ii spun omului meu ca nu e ok totul la mine. Nu vreau sa-l speriu, doar numai pe el il am. Poate ar trebui sa mai slabesc sau asa ceva, sa ma machiez mai mult, sa desenez dinou. Sa scriu. Nu am mai scris de prea mult timp, nu tastarea asta seaca, nu vreau sa aud click click click click. Vreau un pix si multe, multe bucatele de copaci. Vreau sa ucid padurea si sa profanez toate cadavrele. Scriu ca vreau vreau vreau totul si lumea si pe mine si vreau sa imi para rau daca mi se implineste dorinta si vreau sa mi se implineasca totusi. Vreau sa fiu mai mult decat sunt, si stiu ca mai e ceva in mine, dar e prea monstruos si in acelasi timp prea simplu, banal parca. Toata confuzia mea e o reminescenta a acelei perioade din adolescenta prin care trecem cu totii. Eu sunt o rama prin care ati trecut cu totii, mi-ati luat toate sansele de a fi EU, au fost prea multi inaintea mea. Ce sa mai traiesc, unde sa ma aflu cand in fiecare colt de lume dau peste cadavre putrezite si miros de uzat. Sunt un suflet vechi intr-un trup cum au mai fost prea multe.
Kryptonite
A durut prea tare. Stiam ca ruptura dintre sfinti o sa ma doara, dar chestia asta devine ridicola. Poate ca e un denunt, pedeapsa divina pentru pacatul meu. Sau, maidegraba, premonitia mea asupra unei posibile pedepse. Nu in viata de apoi in care nu pot sa cred, ci i n viitor, mult mai concret si mai demanding. Voiam un profan caldut in care sa ma infasor si sa fiu (relativ) fericita, si mi-am ucis sacrul, si acum se razbuna. Bin ich entehrt? poate ca da. Mais je ne regrete rien. J’ai seulement peur, mais c’est du normal pour moi.
Meteo – starea vremii
S-a stins ceva in mine sau s-a crapat coaja oului pictat and aveam 11 ani? Nici nu mai stiu pe unde sa ma caut. Si nu gasesc nici o campie in padurea cu unicorni, deci unde as putea sa-mi ridic castelul, doamna profesoara? Imi musc buzele si regret fiecare cuvant pe care il spun si l-am spus. Imi doream candva a toata lumea sa fie surdo-muta. Atunci am avea cu totii mereu carnetele si pixuri prin buzunare, si eu as fi mai eu decat sunt. Apoi a fost mess-ul si mi-am inghitit cuvintele… sau gandul. Acum ma gandesc la cuvintele mele ca la o voma dizgratioasa a unei adolescente are nu vrea, NU VREA sa fie metamorfozata in fluture. Am vazut prea multi fluturi, multumesc. Nu mai trebuie. Nu ducem lipsa de ei, Prefer sa ma uit in sus si sa vad o lume la care sa pot visa, decat sa zbor pe deasupra balariilor si sa fiu inconjurata de cer albastru-gri. Vantul e mai bland cand bate printre frunze si canta.
Poate ca mi s-a facut frica de viata. Din nou. Ca intotdeauna cand ma gandesc la “viitor”. Ghilimele ironice. Poate ma calca maine autobusul
