I have no promises to keep
Degeaba se intuneca inainte de noapte, si nu mai are niciun rost sa ploua. Orice conglomerat de emotii atrage dupa sine violenta (cel putin cognitiva), imaginea masacrului unei imagini.
Politicienii se straduiesc sa legalizeze unele droguri, sau sa se maimutareasca reciproc pentru aceasta initiativa, si eu astept camerele video la coltul strazii, se fim inchisi intr-o bula de “constiinta sociala”, sa uitam complet de acea entitate din spatele zidului propriilor carnuri. “Ego” si “lifestyle”, identitate facila prin “ce faci”, “ce vrei”, mult mai usor de controlat decat realitatea difuza a propriei cognitivitati. Oglinzi pe toti peretii, dar din cele de sticla, care se sparg si care iti captureaza sufletul, deci oglinzi reale, fara difuzare in pixeli sau cliseistica localizata. Oglinzi pe care sa le acoperi de fiecare data cand tii doliu, la fiecare Sf. Andrei.
Nu mai este la moda sa fii razboinic (nu stiu sa fi existat vreodata, cu adevarat, o categorie de razboinici, asa cum sunt prezentati ei in istoria mitizanta, dar a existat, cu siguranta, o perioada in care oamenii si-au dorit sincer sa fie vazuti ca facand parte din acea categorie; eventual, si-au dorit chiar sa se poata considera ei insisi, cu toata sinceritatea, ca fiind niste “razboinici” demni de invidiat), insa mai exista reminescente ale visului despre eroi. Reverii, toamna, la amiaza, despre senzatia de piele, carpe si pamant din jurul unui maner de fier. Durerea difuza din muschi, dupa ce ai intrecut limita rezonabila de efort intr-o zi (sau mai multe). Frigul din oase, mizeria suportata cu greu. Apa uscata pe obraz, praf naclait, gulere tepene la bluze de canepa. Lana care freaca, iti smulge un strat de piele, si senzatia fericita a caldurii usturatoare peste pulpele jupuite.
I dreamt I was missing
Titlu preluat din versuri de rock american, dar post-waking-ul nu s-a derulat nici macar intr-o vaga similaritate. Rock’n'roll suicide prin dizolvarea necesitatii de a exista in propria inconstienta. Ma ingrop intr-o lume de patetisme si self-pity degradanta, atat de departe de mandria mea in haine ronciulite, mirosind a static, a non-timp.
Din melodrama mea lipseste romantismul, presupun. L-am sufocat sub perne, pe la 11 ani, la fel cum am inecat eroticul in cada de baie, la 13. Poate, intr-o alta viata, as fi putut fi Caril Ann Fugate, sau tipa din “Time Bomb” de la Kidney Thieves, sau chiar Angelina Jolie din filmul aferent (nu actrita, doamne fereste, cu un card de copii si retete de “salvare”). Abandonata in satul bunicilor pana pe la 15-16 ani, poate as fi fost mai umana, mai shakespeare, Bruce Springsteen sau chiar Pink Floyd. Instead, iata-ma vampirizand trupul molatec al fiintei care a fost, si care ar fi putut sa fie, in alte circumstante.
“N-am dat nimanui dreptul de a spune: e de-al nostru”
Clan de adolescenti
… a spus Saint-Beuve, si se mai trezeste si azi sa spuna cate un post-adolescent care si-a revenit din bolile subculturilor si a pop-culturii oficiale, mai ceva ca gripa aviaro-porcino-cabalina.
Pe strazile Clujului se circula in clan, se poarta lupte de suprematie a vestimentatiei diferentiatoare, cam cu aceeasi pasiune cu care s-ar infrunta microbistii de confesiuni diferite. E ok, e interesant, dar e si oarecum jalnic, maiales cand modelele catwalkului stradal sunt adolescenti uniformizati din dorinta de a simti ca “apartin”. Acel “belonging” din pop-psihologia aderenta pop-culturii, incurajat, de fapt, prin “peer-pressure”, oferind o senzatie de superioritate asupra celor exclusi din grup. E un semn rau daca self-esteemul unor copii depinde exclusiv de nevoia de a fi “altfel”, si maiales daca aceasta nevoie se implineste, ironic, prin identificarea cu anumite clisee comportamentale sau de look. E tragicomic, sa vezi grupulete de emo care sfideaza nu doar privirile incarcate de ura reflexiva ale babutelor care se opun din principiu acestor mode adolescentine, dar si amenintarea violentei verbale si fizice din partea oricarui ins luminat de media in ceea ce priveste conceptul de “emo”, in general. And all this, for what? Pentru privilegiul de a te imbraca exact la fel ca prietenii tai, si ca alti adolescenti imprastiati prin lume? Pentru a putea recunoaste un mod de a privi lumea, fortat, prefabricat, pe care il adopta toti cei din clanul tau, de la distanta, dupa imbracamintea unui strain de pe strada?
Vara asta, intr-un roadtrip excesiv de taraganat, la o cafenea de prin Regat (am uitat unde, whatever, intr-un oras destul de maricel), am captat priviri si zambete de la tot felul de tipi, intre 16 si 30 de ani, imbracati trash-hippie-punk, pentru fusta mea gipsy cu trigou negru si haina cargo, combinatie de je m’en fiche. Pentru ei, insemna ceva, era un cod. Oarecum endearing, dar totusi patetic, sugerand ca le-ar fi frica sa initieze comunicarea inafara consensului tacit oferit de insemnele tribale. Mai ceva ca bratarile colorate de la petreceri tematice, unde rosu inseamna back off si verdele e your place or mine.
Oricum, din toata experienta asta am invatat ca e cazul sa-mi innoiesc garderoba, caci ramasitele de haine din liceu, combinate urgent inainte de a iesi pe usa, construiesc un limbaj bizar, pe care eu, una, nu-l pot interpreta. Port, inconstient, tatuajele unui clan, dar sunt, pentru a pastra alura dramatica a legii junglei, lone-wolf, dintotdeauna.
Atemporal
Poti evada din timp si atinge infinitul static doar prin repetitie. Atunci cand fiecare zi e ziua de ieri si ziua de maine in acelasi concept imaterializabil, nu exista niciun alt moment decat cel al existentei, unicul punct fara inceput sau sfarsit, dar fara existenta reala, inafara rolului sau vag de reper.
O vara cu zile incepute regulat la ora 12 si incheiate, chinuit de fiecare data, putin inainte de rasaritul soarelui, se poate rezuma simtit la un punct, un singur punct constrangator, in care nu incap oameni, impresii, euri egotiste. Acel punct este un aparat retrospectiv de tortura (spasmele disperate ale unei personalitati dezmembrata prin pauze in existenta proprie nu pot incapea in corpul punctului, deci se vor insira gramatical corect inainte si in urma lui).
Urban decay that is not me
Zilele trec anti-cathartic, timpul se pierde printre masuratori de tristete veche si durere proaspata, dar fada, ecouri de senzatie. Masor adancimea pamantului reavan, inca rece (soarele de mai l-a incalzit doar la suprafata), prevad o vara cruda in care sa ma infofolesc, salopeta de gropar prin vocatie.
Cuvintele altora or fi mai curate, dar sunt departe de mine si de inaltimile, de micimile sufletului sters care prefera uitarea comoda. Prea putin comoda, de fapt. Scaune grele imbracate in catifea prafoasa, miros subtil de mucegai, covor ros si dezordine veche: camera infernului meu sartresc nu are ferestre. Aerul e irespirabil, deja imi simt fruntea si ceafa umede, buzele fierbinti, probabil am nasul rosu si nici macar nu mai stiu sa plang.
Noaptea nu are leacuri, numai bezne
Dacă nu o pot măsura în pumni, o fi sau sfântă, sau lucru necurat. Luna e o pată încăpăţânată, aproape că şi-a pierdut curajul. Ţi-e frică de întuneric, aşa-i, şi lumina e un vis pe care l-ai fugărit până acum, dar parcă şi-a pierdut din farmec, din promisiuni.
Nu simt vântul verilor trecute, furtuna nu se apropie şi deci nimic nu se va schimba. Ai adunat cântece vechi şi ţi-ai smuls şuviţe de păr, să le împleteşti printre spice de grâu şi să faci vrăji pentru bogăţie, fertilitate. There is no second chance there is no second
În mulţimea asta de oameni şi alte mamifere mă pierd uşor, lumina e difuză şi te trezeşti confundat, sau nu te mai trezeşti deloc.
Citat din mine, septembrie 2008:
http://www.youtube.com/watch?v=bAm0Xe2bTS4&feature=channel_page
Am trecut prin gară şi m-am uitat la trenuri. Nimic nu mai pare promiţător, nicio ambiţie nu mă mai motivează, şi toate ideile de până ieri sunt acum imagini ridicole, de la kistch la imposibil. Nu am iertat nimic, niciodată. Încredere şi tot felul de visuri despre lupte şi război care m-ar transforma într-un erou mi se par acum cele mai stupide presiuni cu care să mă încarc. Impotenţa sufletului ăstuia de a primi fără opoziţii nu mai este un obstacol de întrecut, ci un semn că ar trebui să mă abţin de la visat. Toată iluzia cotidianului cald din viitorul meu cu acel om bun, toate planurile evoluţiei mele, tot, vreau să spun că absolut nimic nu este exclus, tot ce sunt este imaginaţia mea isterică, maniacă, închisă în craniul unui cadavru depresiv.
Dramatizez. Îmi place să dramatizez. Oricât de mult aş scrie, vorbi, plânge, tot nu aş putea înconjura în cuvinte şi demonstraţii sentimentul ăsta ciudat de dureros şi prăfuit. Şi familiar, nu am uitat, parcă m-aş fi întors acasă. Mania nu mi se potriveşte, nu sunt de felul meu fericită, optimistă, energică, şi când mă port totuşi aşa, parcă e altcineva în pielea mea. Eu sunt roboţelul nefericit din spatele discursului logoreic. Eu sunt urletul dintre pereţii capului, la 3 dimineaţa, când rezolv integrame şi citesc ziare vechi şi-mi tremură mâinile. Eu sunt o pentagramă la încheietura stângă, cam atât.
Nu exist prin mine. Exist prin relaţionare cu exteriorul. Eu sunt o pentagramă, şi aş putea fi o stea, exteriorule, nu mă vezi? Uită-te la mine, exteriorule, plouă peste mine şi mi-e frig, sunt o stea fără căldură. Sunt o stea ascunsă pe sub brăţări şi mâneci lungi, exteriorule, sunt mică de tot şi nedefinită, foarte puţin diferită de orice altă pentagramă, exteriorule, uită-te, sunt mică de tot dar mă poţi vedea uneori.
Sunt o stea fără nume. Nu-mi plac numele. Am colţuri şi linii nu prea drepte, sunt o pentagramă, poţi să-mi spui „pentagrama aceea imperfectă de pe încheietura mâinii stângi a unei fete”. Nu am nici sex, nu am nevoie de sex, sunt ok şi fără. Nu te lăsa prostit de pielea ei şi de femininul cuvintelor stea şi pentagramă. Sunt o stea fără sex. Nu sunt nici de pe marte, nici de pe venus, dar e evident, doar sunt o stea, că sunt doar prin mine şi nu trebuie să fiu pe nimic. Am ajuns pe pielea asta de fată fără intenţie, dar rămân aici fără regrete. Sunt o stea, nu am intenţii, nu am regrete.
-se pare ca exist in cicluri de autonegare si redescoperiri dureroase. Unde mergem?
incoerent, identitate
Mi-am vopsit ghiare sângerii, ca o imitaţie de pastic a vreunui fel alternativ de a-mi duce zilele. Îmi imaginez că mă zgâriu pe faţă până-mi dau jos toată tencuiala, toate scuturile, bătăturile formate de la supraexpunere la existenţă. Vreau oglinzi, multe-multe, ca într-o sală de balet, pe toţi pereţii. vreau, În mod pervers, sî-mi urmăresc imperfecţiunile şi să nu-mi fie permis să mă machiez pe ascuns. Cel puţin, nu ascunzându-mă de mine.
Nu am crezut că sunt genul acela de femeie, din romanţe de început de secol XX, care de suferinţă îşi pierd somnul şi pofta de mâncare. Uite, totuşi, că nu mai pot simţi mirosuri alimentare fără să mi se facă rău, şi nu-mi mai pot organiza timpul (creatură perversă care îmi refuză dreptul de a o înţelege) decât în jurul balonaşelor de posibile regrete şi înecat cu lucruri negândite, la care îmi refuz să mă gândesc. Autoanaliză până la negarea eului. Nu exist, e doar un corp care apasă taste, cu unghii roşii şi substanţe chimice cauzatoare de reacţii emoţionale în creier.
“Eu” este o minciună. Dar una plăcută şi utilă. Îmi place să vorbesc despre eu, să mă găndesc la el şi să privesc lumea din jur, prin raport la el. îmi împodobesc pielea cu desene din interiorul imposibil. Sunt doar carne şi îndoieli.
