Noapte in care tacerea se uita
E un monstrulet cu ochi de pisica la fereastra mea, s-a asezat acolo de la apusul soarelui si ma priveste cu interes. (Sau cu foame.) Pisicul nu vede nimic, prin apartamentul cu geamuri mari se plimba somnambuli care imi repeta obsesiv ca trebuie sa intru in jocul lor, prin tot felul de tertipuri si apoi, ca ultim resort, santaj emotional. Somnul e un pretext pentru invocarea tuturor icoanelor pagane din templul meu linistit, si arderea lor, si dansul prin cenusa. Vocile plangatoare, pline de repros, pline de regrete si iertari sunt cantec de sirena si ma cheama sa ma pierd pe mare. Somnul era, candva, moarte mica, si acum este opusul mortii: pierdere in existenta infinita. Delir umplut de ochii spectatorului meu tacut, care asteapta.
Ideea de “nevoie” trece peste “dorinta” si “asa se face”, iar eu simt nevoia sa ma sustrag pentru mai mult timp experientei sufocante a propriului creier out of control, sau a universului care mi se revarsa in capatana cand sunt cu garda jos. Poate nu-mi place nici culoarea asternuturilor de bumbac, sau patul prea ingust, sau draperiile trase peste ochii de pisica din geam.
Noaptea nu are leacuri, numai bezne
Dacă nu o pot măsura în pumni, o fi sau sfântă, sau lucru necurat. Luna e o pată încăpăţânată, aproape că şi-a pierdut curajul. Ţi-e frică de întuneric, aşa-i, şi lumina e un vis pe care l-ai fugărit până acum, dar parcă şi-a pierdut din farmec, din promisiuni.
Nu simt vântul verilor trecute, furtuna nu se apropie şi deci nimic nu se va schimba. Ai adunat cântece vechi şi ţi-ai smuls şuviţe de păr, să le împleteşti printre spice de grâu şi să faci vrăji pentru bogăţie, fertilitate. There is no second chance there is no second
În mulţimea asta de oameni şi alte mamifere mă pierd uşor, lumina e difuză şi te trezeşti confundat, sau nu te mai trezeşti deloc.
The sky’d be so big that it broke my soul
Câteodată ciocolata este infinită şi îmi trebuie
picături+pastile+motănel
numai ca s-adorm înainte de 1
(1 este ora post-magică a pre-insomniei).
Am visat că ar trebui să-mi vopsesc unghiile
de la picioare în roşu.
M-am visat în rochii albe pe la gropi jilave
şi printre buruieni sânmihăieşti.
Am visat cam multe pentru patru ore, poate am visat
că visez.
Îmi plac punctele.
Tasta de spaţiu protestează: cuvintele
ar trebui legate unele de altele cu şnururi, ca să nu mai fie
nici imagini, nici litere,
să fie ziduri ale infinitului captiv.
Insomniac
“ There are some nights when
sleep plays coy,
aloof and disdainful.
And all the wiles
that I employ to win
its service to my side
are useless as wounded pride,
and much more painful. “
Maya Angelou
Nu e decât miezul nopţii, şi eu nu am decât 20 de ani şi mai mult de jumate şi camera asta e bântuită de un duh rău, sau sunt eu paranoică, mi-e frică de noapte. Îl descânt oricum, să iasă, să plece, cum îmi cânt mie câteodată: mai ia o înghiţitură, ieşi din corpul ăsta şi pleacă din convenţiile altora.
Încă nu este ora confesiunilor necenzurate (fără vulgar aici, înafara vulgarului inerent naturii umane). Ca să citez din romanul ridicol de sexed-up pe care l-am citit recent: “4 am knows all my secrets”. Dar sper să noaptea asta nu mă va mai duce până pe acele culmi ale disperării. Pentru asta am în geantă cutia zornăitoare cu pastile de dormit – din plante, mind you, căci cele prescrise de medic transformă somnul într-o stare de apatie constantă, parcă aduc în mine holuri de spital mirosind a antibiotic şi dorinţa neputincioasă de a întinde mâna spre cer, prin fereastră.
Insomniac
“There are some nights when
sleep plays coy,
aloof and disdainful.
And all the wiles
that I employ to win
its service to my side
are useless as wounded pride,
and much more painful.” Maya Angelou
Pe un umăr puternic pot să adorm ca una dintre acele femei molatece, despletite, pe care le vezi în tablouri renascentiste şi despre care afli că pot fi sacerdotese sau zeiţe, dar în nici un caz nu studente. Într-un pat îngust, înconjurat de un relief de cărţi, văi, dealuri şi munţi de literatură interpelând cu ideile mele, nu pot adormi decât prin amorţeala pirulelor aducătoare de pace şi nesimţire. Şi visez ciudat, convulsii respingătoare ale conştiinţei mele, care mă fac, în fiecare dimineaţă, să invoc soarele şi uitarea. Dar dimineţile încep după 12 şi nopţile nu se termină, ci intră doar în repaos pe timpul cât eu mă prefac, în faţa mea şi a lumii, că pot să gândesc singură, fără ajutorul unui subconştient masochist.
